Context
În secolul al XIX-lea, tramvaiul cu cai a fost inventat de inginerul englez Benjamin Outram. În 1775, el a gândit acest mijloc de transport cu vagoane de mici dimensiuni, care să circule pe șine plate, încastrate în pavaj.
Primul tramvai stradal apare în 1832, în New York, apoi în New Orleans, iar în Europa apare primul tramvai în anul 1838 la Paris. În România, la Timișoara începe să circule primul astfel de vehicul tractat de cabaline. Se întâmpla pe 8 iulie 1869.
Transportul public bucureștean ia avânt
În Bucureştii începutului de secol XIX, doar boierii aveau acces la trăsuri, deşi existau birja și trăsura de piaţă, care funcționau ca taxi. Până în 1823, burghezii şi oamenii de rând nu aveau dreptul să deţină un astfel de mijloc de deplasare. Unele dintre primele vehicule care circulau în acele vremuri aveau locuri amenajate pe acoperiş, unde se ajungea pe o scară în spirală, numită „imperială”. Pe vremea aceea toată lumea se urca la capăt şi cobora la cerere. Trăsurile aveau un clopoţel, prin care călătorii îl atenţionau pe vatman că vor să coboare.
În 1871, „Societatea Anonimă Română de Tramvaie”, cu capital englez şi belgian, a obţinut autorizaţia de a instala, pe unele străzi, linii de fier, pe care să circule primele tramvaie trase de cai. Un an mai târziu, societatea introducea primele trei linii de tramvaie cu cai din capitală, care circulau pe traseele Bariera Mogoşoaiei – Calea Moşilor (prin Strada Fântânei, Teatrul Naţional, Sfântu Gheorghe, Hotel Atena, Str. Romană), Şoseaua Bonaparte – Calea Călăraşilor (via Şcoala Comercială, Sf. Gheorghe) şi Sfântu Gheorghe – Calea Văcăreşti. Tramvaiele trase de cai erau galbene, vatmanii aveau uniforme şi şepci roşii, stăteau pe platforma din faţă şi îndemnau caii cu lovituri de bici.
„Traivan”, „trangavan”, „tranca-fleanca” îi spuneau bucureștenii tramvaiului tras de cai. Bucureștenii i-au dat ulterior întrebuințări originale: tinerii crai aruncau de pe imperială flori prin ferestrele domnișoarelor sau înfiripau dialoguri galante cu tovarășele ocazionale de drum în interiorul vagoanelor.
Noul mijloc de locomotive era tras de doi sau trei cai și în el încăpeau, cu străduință, 20-25 de persoane. Conductorii (vatmanii) uitau frecvent să afișeze plăcuța cu „Complect”, astfel încât se iscau scandaluri între acesta și călători, din cauza aglomerației în vehicul. Uneori tramvaiul deraia la curbe, din cauza șinelor cu șantul destul de superficial. Călătorii coborau și ajutau atunci la urcarea sa înapoi pe sine. La capăt de linie nu existau șine în buclă care să permită întoarcerea vagoanelor, așa că vizitiul trecea cu tot cu cai dintr-o parte a tramvaiului în cealaltă.
”Vizitiii lucrau câţiva ani încontinuu pe aceeaşi linie şi-şi cunoşteau pasagerii pe nume, profesie şi tabieturi. Între orele unu şi patru după amiază, n’auziai un sunet de clopot. Era timpul când lumea dormia. În parcurs, opria sau modera viteza, pentruca pasagerii să poată coborî ori sări din mers, în faţa porţilor sau a străzilor laterale.” (George Potra, Din Bucureștii de ieri, volumul 1, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1990).
Preţul biletului era în funcţie de confort şi de distanţa parcursă. Pentru un kilometru, un bilet costa 0,20 lei, iar pentru imperială (la etaj), preţul era la jumătate. Vagoanele care circulau vara erau deschise, cu băncuţe pe ambele părţi, iar cele de iarnă erau închise cu un fel de copertine culisante.
Pe măsură ce au trecut anii, au apărut și progrese adiacente: s-a asigurat iluminatul pe timp de noapte, în staţii se puteau amenaja prăvălii, iar pe tăbliţe era obligatorie menţionarea traseului. Nu erau acceptate în vagoane persoanele murdare, iar limita admisă a numărului de călători nu trebuia depăşită.
Au existat şi nemulţumiri. Cei care protestau cu voce tare erau birjarii care-şi vedeau ameninţată afacerea.
”La „capul liniei” se schimbau caii obosiți si tot acolo era locul unde vizitii luau „mizilicul” și câte o cincizeacă de țuică. În timpul verii tramvaiele mergeau relativ bine. Singure mustele produceau supărarea cailor, dar, în timpul acesta li se puneau niște urechi de pânză ca să-i ferească, bineînțeles atât cât se putea, fiindcă restul corpului rămânea descoperit și nu se putea apăra decât prin tremurăturile nervoase ale calului.” (George Potra – ”Bucurestii de altadata”).
(Autor: Alexandru Balaci)
Bibliografie:
George Potra, Din Bucureștii de ieri, volumul 1, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1990).
www.viabucuresti.ro/cum-circulau-bucurestenii-3-tramvaiul-cu-cai
www.identitatea.ro/istoria-transportului-in-comun
tramclub.org
