Gherla
Decembrie 1951: Eugen Ţurcanu şi alţi zece torţionari sunt mutaţi la Jilava pentru a fi cercetaţi în privinţa reeducării • până în martie 1952 la Gherla experimentul continuă sub îndrumarea altor doi reeducatori-deţinuţi: Constantin Juberian şi Ludovic Rek • Occidentul începe să afle despre cele ce se întâmplau la Piteşti, Gherla şi alte închisori, experimentul se încheie • 1954: primul proces al torţionarilor, în care autorităţile pretind că nu au ştiut nimic despre reeducare • la Gherla, comandantul Petrache Goiciu (1952-1959) începe o nouă perioadă de teroare, aceea „bazată pe muncă şi violenţă”.
Inginerul aviator Sorin Tulea a ajuns la Gherla după oprirea reeducării şi pentru foarte scurt timp, suficient însă cât să descopere cine era Goiciu (care fusese director şi la închisoarea de la Galaţi). Cei 13 ani şi jumătate de detenţie i-a făcut în mare parte la Aiud, unde avea să construiască faimoasa lui motocicletă. Totuşi, povestirea sa despre mutarea deţinuţilor Aiud-Gherla şi înapoi merită cunoscută:
„O scenă pentru un film tare”
„Am fost îmbarcaţi într-un tren special compus din vagoane penitenciare şi transpostaţi la Gherla. Aici am ajuns într-o lume nouă, cu atmosferă foarte apăsătoare, reminiscenţa epocii de reeducare din epoca lui Nicolski. Însă, numai peste câteva luni se selecţionează un lot de vreo 400 de deţinuţi, printre care eram şi eu. Am fost toţi puşi în lanţuri, duşi la gară şi de aici înapoi, la Aiud. Era pentru prima dată când am circulat cu lanţuri la picioare. De altfel, aceasta era metoda de a trimite în transport deţinuţii de la Gherla, sistem aplicat de celebrul şef de închisoare colonelul de Securiate Goiciu, originar din Galaţi, precum şi de alţii.
Spectacolul dat în gara Aiud de sosirea grupului celor 400 de deţinuţi merita să fie cinematografiat, pentru o scenă necesară într-un film tare. În general, lanţurile ce ni se puneau la picioare cu oaczia unui transfer de la o închisoare la alta erau suficient de lungi pentru a putea face pe timpul mersului un pas aproape normal. Este adevărat că ele zdrăngăneau ca acelea de la căruţele unei şatre de ţigani, însă la mers nu incomondau prea tare. Dar, cu asemenea fierărie montată pe glezne, în niciun caz nu se putea fugi! Colonelul Goiciu, binecunoscut pe plan naţional şi chiar internaţional, era dotat şi cu o fire pesimistă, iar de frică ca nu cumva să poată fugi cineva invetase la Gherla nişte lanţuri ceva mai speciale, mai grele şi mult mai scurte, astfel ca să nu se poată face un pas mai lung de 30 sau 35 de centimetri. Dotaţi cu asemenea lanţuri, am ajuns la destinaţie şi, ajuntându-ne mai mult cu mâinile, am coborât din cele trei vagoane penitenciare care au fost trase la o linie laterală de garaj.”
Trecerea peste şine…
„Problema care se punea acuma pentru ieşirea din gară era tranversarea celor patru linii de cale ferată. Din cauza lungimii reduse a lanţurilor la picioare, trecerea peste şine devenea spectaculoasă. Unii săreau precum o capră, cu ambele picioare de odată, însă cei mai mulţi treceau şina în rate. Se punea iniţial piciorul pe o şină, apoi pe celălat picior şi se făcea un moment de echilibristică, după care urma coborârea pe partea cealaltă a şinei, iar alţii şi mai practici mutau ambele picioare, cu lanţuri cu tot, în partea cealaltă, după care se ridicau… şi această figură repetată de opt ori.
Desigur că mulţi, mai ales cei bătrâni, au şi căzut pe jos în timpul acestei gimnastici şi s-au ales cu julituri în contactul cu balastul liniei. Interesantă a fost atitudinea lumii de pe peronul gării, în timpul acestui spectacol: manifesta o indiferenţă totală şi nu ne acorda nicio atenţie. Sau se bolşevizaseră cu toţii sau erau tâmpiţi sau erau prea obişnuiţi cu zăngănitul de lanţuri şi aspectul deţinuţilor politici…”
[Interviu de Octavian Silivestru, 2000]
