Elena Negreanu: “În Radio am intrat în 1944 și am fost timisă la un post de radio comunist”
După terminarea celui de-Al Doilea Război Mondial, în condițiile prezenței trupelor sovietice în țară, Guvernul Petru Groza a organizat alegeri parlamentare. Sprijiniți de armata sovietică, comuniștii au dus o campanie de propagandă agresivă, încercând să atragă de partea lor cât mai mulți alegători. Pe lângă metodele tradiționale de propagandă (adunări, afișe), comuniștii au înființat un postul de radio – Radio România Liberă – care a funcționat cu aparatură luată de la Societatea Română de Radiodifuziune și a fost întreținut de inginerii și tehnicienii Radioului. Redactorii și crainicii au fost atent selecționați de comuniști, fiind angajați pe baza dosarului politic (simpatizanți sau membrii de partid). După alegerile din 1946 toți salariații care au lucrat la Radio România Liberă au fost trimiși înapoi la Radio. Printre cei angajați la Radio București și “împrumutați” la postul Radio România Liberă a fost și actrița Elena Negreanu. Ea a fost prima voce feminină care a prezentat radiojurnalul. După o întrerupre de mai mulți ani (a fost profesoară la Institutul de Teatru), Elena Negreanu a revenit în Radio unde a fost regizor la Teatrul Radiofonic.
Elena Negreanu: Am intrat în Radio în 1944. Apoi am fost invitată de faimosul Nicolae Moraru să lucrez la postul de radio clandestin „România Liberă.” În același timp a fost invitat şi soţul meu, el ca pianist, pentru a acompania diversele formaţii sau pentru a cânta chiar singur. Eu am fost pe post de crainică, împreună cu Ana Bercan. După aceea a fost ataşat [Nicolae] Brancomir, actorul. A fost şi un al patrulea crainic… cred că Radu Bogdan a intrat şi el în munca asta.
Eu întâi am intrat la Radio, de acolo m-a luat la postul de radio clandestin „România liberă” şi după aceea eu am fost re-trimisă pe locul meu de crainic la Radio oficial [București]. Am lucrat la acest post de radio clandestin până la sfârşitul anului 1946, când acest post a încetat să mai activeze și toată lumea de acolo s-a vărsat în Societatea de Radio. De ce s-a vărsat? Scopul postului a dispărut. Scopul a fost propagandă pentru alegeri. În momentul în care alegerile au avut loc, a dispărut rostul acestui post şi noi toţi am fost vărsaţi la Radio, unde l-am avut şef pe Nicolae Moraru. Eu am lucrat acolo cu mare plăcere. Era […] Banu, era Puica Rebreanu. Şi încă două doamne a căror nume îmi scapă acum. Şefa de emisiuni era doamna Hagi Anton. Sora domnului Mihai Ralea. Sub-şef de emisiune era Nela Stroescu, Georgel Mandin – mai târziu profesor la Conservator. Și pianistul Nicolae Marcovici şi un ginere a lui Sadoveanu – Dimitriu, care era crainic. Cu el făceam emisiuni împreună. Eu am fost prima femeie-crainic la Jurnalul de Ştiri.(…) Eu n-am avut o continuitate la Radio. Eu am făcut un an de zile muncă de crainic. Dar eu aveam pregătire de actor şi vroiam să fiu pe scenă şi mi-am dat frumos demisia, am dat concurs la Teatrul Naţional şi-am intrat. În același timp am dat concurs şi la Teatrul Poporului şi mi-am făcut eu un proces de conştiinţă: „E uşor să intri la Teatrul Naţional. Nu aşa ai fost educată, trebuie să te duci unde e mai greu!” Și am acceptat postul la Teatrul Poporului unde munca a fost spinoasă şi grea. Am făcut turnee numai în vagoane neîncălzite, cu program non-stop, trei spectacole pe zi. M-am îmbolnăvit destul de serios. Întâmplător m-am întâlnit cu un regizor de la Teatrul Naţional care mi-a spus: „Sunteţi prima în istoria teatrului care aţi dat examen, n-aţi avut nici un fel de protecţie, aţi intrat prima din serie şi nu vă prezentaţi”. „Să-mi închipui că mai există locul acela?” „Da, locul s-a păstrat”. Asta era după un an de zile. M-am prezentat la Teatrul Naţional şi am stat acolo din ’46 până în ’51. În sfârşit, o perioadă frumoasă, dar grea. Tot grea pentru mine, pentru că îmi dăduseră o muncă politică pe care n-am ştiut să o duc cu destulă abilitate. Eu eram actor, vroiam să joc și colegii mi-erau dragi. Dar lucrurile se puneau alt fel acolo, trebuia să nu fim de acord cu cutare pentru că n-a avut linie justă în problema „x” şi aşa mai departe. Am fost fericită când a luat fiinţă “Studioul Actorului de Film”, care este acum actualul „Teatru Mic.” Între timp m-au cerut la Ministerul Artelor şi Informaţiilor [azi Ministerul Culturii] pentru organizarea unei „Secţii a repertoriilor”, care de fapt a fost o dublură a unei secţii existente. Tot pentru repertorii, asta se numea cumva altfel. Am explicat că este o suprapunere şi că vom munci degeaba. Ni s-a spus că nu. Au fost luaţi şi din muzică câteva persoane şi din arte plastice şi au vrut să creeze aceasta super-secție a repertoriilor. Am muncit trei luni, am pus la punct până la ultima guma şi creion de care era nevoie. Am început să iau legătura cu scriitorii în vederea repertoriilor. Şi într-o bună dimineaţă m-a chemat [un] subsecretar al ministerului și mi-a spus să mă întorc la Radio. (…) Eu m-am întors la Teatru experimental iniţiat atunci de Nicolae Bellu, care era preşedintele Cinematografiei. Activitatea a fost un timp interesantă. În paralel eram şi lector la Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică pe care l-a înfiinţat [Nicolae Bellu] şi care avea o catedră de arta pentru pregătirea actorilor de film. După care s-a considerat că şi acest institut este de suprapunere şi noi am trecut înapoi la Institutul de Teatru, unde lucrasem trei ani cu doamna [Aura] Buzescu. Cum a fost întoarcerea la Radio?! Dl. Nicolae Bellu care conducea Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică m-a invitat să trec la regie. Am spus că n-am nici o calificare şi că mi-e foarte greu şi că nu vreau să părăsesc actoria. „Vei putea juca oricând, dar eu consider ca eşti mai dotată pentru regie decât pentru actorie!” Era un punct de vedere personal, care probabil era just. Atunci am hotărât că nu mă mai întorc la scenă. Am trădat Teatrul Naţional, am plecat de la teatru. Am spus că vreau să mă întorc la regie. Am fost întrebată dacă nu vreau la Teatru Radiofonic. Propunerea mi s-a părut foarte atrăgătoare. Am acceptat, și într-adevăr am fost fericită cu această muncă aproape treizeci de ani. Am lucrat întâi cu norma întreagă, pe urmă cu jumătate de normă… pe urmă ca invitată, că mereu veneau alte dispoziţii. Am lucrat cu angajament fix până în 1979. După aceea ca invitat. Când am intrat în Teatrul Radiofonic exista o grijă pentru dramaturgia românească. Atunci s-au făcut foarte multe piese. Erau şi mulţi dramaturgi tineri, mai valoroşi, mai puţin valoroşi.
Între timp s-a schimbat ritmul, sistemul de lucru cu actorii. Trebuia să faci mult mai repede o piesă. Se ajunsese la aşa o performanţă…. trebuia să faci şi repetiţii şi înregistrări [simultan], ceea ce eu n-am rezistat… n-am mai vrut să rămân. De altfel, situaţia actorilor ajunsese atât de grea, că impuneau condiţii: „Vin la opt şi plec la opt jumătate sau nu vin două zile şi vin a treia zi.” Am trecut multe situaţii de felul asta. Până la unsprezece noaptea regizorul de studio îmi telefona: „Nu mai vine Caramitru, că trebuie să plece undeva în provincie. Pe cine punem?” Şi ajungeam la a treia, a patra distribuţie în care nu mai credeam şi atunci m-am dus cu un buchet de flori şi am zis: „Dragii mei, dacă vreţi adaptări, cu plăcere. Dar de înregistrat nu mai înregistrez!” Cam asta a fost istoria vieţii mele în Radio.
[Interviu realizat de Mariana Conovici, 1997]
