Răzvan Moceanu
Motto: „Decât bogat în ţară străină, mai bine sărac în ţară română!” – Iuliu Maniu
Duminică, 8 ianuarie, se împlinesc 150 de ani de la naşterea lui Iuliu Maniu, avocat, remarcabil om politic, deputat român de Transilvania în Dieta de la Budapesta, de mai multe ori prim-ministru al României (noiembrie 1928-iunie 1930; iunie 1930-octombrie 1930; octombrie 1932-ianuarie 1933), președinte al Partidului Național-Țărănesc (1926-1933, 1937-1947), membru de onoare al Academiei Române (1919). S-a implicat în realizarea Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918, iar din funcţia de preşedinte al Consiliului Dirigent a reuşit integrarea rapidă a administraţiei din Transilvania în cea a României întregite. A detestat regimul comunist, a fost deținut politic după anul 1947 şi a decedat în închisoarea Sighet.
* * * * *
Iuliu Maniu s-a născut la 8 ianuarie 1873 în localitatea Șimleu Silvaniei, pe atunci în comitatul Sălaj (în județul Sălaj de astăzi), fiind fiul lui Ioan și Clara Maniu.
Tatăl său, Ioan Maniu (1833-1895), a crescut în casa unchiului, Simion Bărnuțiu, urmând studiile juridice la Pesta și Viena. În 1865 Ioan Maniu s-a căsătorit cu Clara Maniu, născută Coroianu (fiica vicarului greco-catolic al Silvaniei, Demetriu Coroianu), cu care a avut 9 copii: Scipio (decedat în anii studenției), Cassiu (1867-1943), Elena (1869-1935), Ionel (decedat în adolescență), Iuliu (1873-1953), Cornelia (1876-1956), Sabina (1883-1905), Emilia (decedată la vârsta de 2 ani) și Iuliana (decedată de mică).
Iuliu Maniu și-a petrecut copilăria la Șimleu Silvaniei și Bădăcin, a urmat școala primară la Blaj, absolvind, apoi, liceul reformat calvin din Zalău.
A parcurs studii la Universitatea din Cluj, la Facultatea de Drept (1891-1896), pe care le-a continuat la Budapesta și la Viena, unde a devenit doctor în drept în anul 1896.
După revenirea în Transilvania, s-a stabilit la Blaj, unde și-a început activitatea de avocat al Mitropoliei greco-catolice și profesor de drept civil la Academia Teologică greco-catolică din „Mica Romă” a Transilvaniei.
Iuliu Maniu și-a început cariera politică în cadrul Partidului Național Român din Transilvania. Debutează totodată ca membru, iar apoi președinte al Societății Academice „Petru Maior”, fiind cooptat în 1897, la numai 24 de ani, în comitetul de conducere al PNR.
În Monarhia Austro-Ungară, a fost ales, în 1906, deputat în Parlamentul din Budapesta, ca deputat de Vințu de Jos, comitatul Alba, activitatea sa parlamentară dezvăluindu-i curajul și intransigența.
Pe 22 mai 1906 ține primul său discurs în Dieta de la Budapesta.
În iunie 1915 Maniu a fost încorporat în Armata Comună austro-ungară și trimis pe frontul italian, de unde a fost demobilizat în 1918, întorcându-se la Arad.
Împreună cu personalități de primă mărime ale Partidul Național Român din Ungaria și Transilvania, precum Gheorghe Pop de Băsești și Ștefan Cicio-Pop, Iuliu Maniu a participat hotărâtor la pregătirea Unirii Transilvaniei cu Vechiul Regat.
Imediat după întoarcerea din Italia, Maniu a fost trimis la Viena pentru a negocia drepturile minorității române din Transilvania, înființând, la 30 octombrie 1918, la Viena, Consiliul Național al Românilor din Transilvania.
A sosit la Arad în 14 noiembrie 1918, unde a pus capăt negocierilor dintre CNR și Oszkár Jászi, reprezentantul guvernului Mihály Károlyi, prin deciderea ruperii Transilvaniei de Austro-Ungaria, spre Unirea cu restul teritoriilor românești (Vechiul Regat).
Iuliu Maniu s-a numărat între organizatorii Marii Adunări de la Alba Iulia, din 1 decembrie 1918, unde s-a decis Unirea Transilvaniei cu Regatul României. În cuvântarea pe care a ținut-o cu ocazia Adunării naționale de la Alba Iulia, Maniu a spus: „Noi, onorată Adunare Națională, privim înfăptuirea unității noastre naționale un trimf al libertății omenești. Noi nu voim să devenim din oprimați oprimatori, din asupriți asupritori. Noi voim să întronăm pe aceste plaiuri libertatea tuturor neamurilor și a tuturor cetățenilor. Noi propunem decretarea unirei cu Regatul României a întregei Transilvanii, a întregului Banat și a întregului teritoriu locuit de Români al Ungariei. Pe aceste teritorii locuiesc însă și alte neamuri, cu alte însușiri și alte tradiții. Noi nu voim să răpim individualitatea etnică, nici ființa națională a acestor neamuri. Noi nu vroim să răpim limba nimănui, ci vrem ca fiecare om să aleagă liber limba și credința în care vrea să trăiască atât în viața lui particulară, cât și în legătură cu viața de stat. Noi nu vrem să verse nimenea lacrimile pe cari le-am vărsat noi atâtea veacuri și nu voim să sugem puterea nimănui, așa cum a fost suptă a noastră veacuri de-a rândul.”
Pe 2 decembrie 1918 a fost ales în funcția de ministru-prezident al Consiliului Dirigent al Transilvaniei, funcție echivalentă cu cea de guvernator, îndeplinind, totodată, și funcția de ministru de interne.
După dizolvarea Consiliului Dirigent la 4 aprilie 1920, de către Guvernul Alexandru Averescu (2), relațiile dintre Iuliu Maniu și politicienii din București s-au înrăutățit. Acuzând favorizarea PNL și împingerea intelectualității ardelene într-un con de umbră, Maniu a refuzat să voteze Constituția din 1923, considerând-o prea centralistă și invocând chestiuni de principiu. Partidul Național Român din Transilvania a reclamat prin vocea lui Iuliu Maniu faptul că modificarea Constituției din 1866 putea fi făcută doar prin alegerea unei Adunări Constituante, așa cum era prevăzut la art. 128.
În loc să procedeze astfel, guvernul condus de Ion I. C. Brătianu a profitat de faptul că PNL-ul câștigase alegerile din martie 1922, și nevrând să riște alegerea unei constituante, a pus Senatul și Camera Deputaților să voteze, la 26 martie respectiv 27 martie 1923, o nouă constituție, folosindu-se, astfel, de majoritatea de care dispunea în Parlament.
Alegătorii din martie 1922 nu-i învestiseră pe cei pe care i-au ales cu dreptul de a modifica Legea Fundamentală, ci aleseseră un parlament obișnuit, cu puteri obișnuite, care trebuia să se supună prevederilor Constituției, nefiind deasupra ei. Conferirea acestui parlament a calității de Adunare Națională Constituantă, ilustra intenția guvernului liberal de a forța adoptarea unei legi fundamentale cu acceptul monarhului.
Acceptând să se încoroneze sub guvernul I.I.C. Brătianu, regele Ferdinand legitima rămânerea la putere a Partidului Național-Liberal, trecând peste opinia partidelor din opoziție. În consecință, Iuliu Maniu nu a participat la încoronarea regelui Ferdinand și a reginei Maria la Alba Iulia, în 1922.
De asemenea, Maniu a refuzat să participe la botezul principelui moștenitor, viitorul rege Mihai I, săvârşit în rit ortodox.
Opoziția, inclusiv Iuliu Maniu, s-a mobilizat pentru a împiedica adoptarea noii Constituții.
Paradoxal, naționalii și țărăniștii aveau să guverneze după Constituția din 1923 și, ani mai târziu, chiar să o apere în fața adepților dictaturii.
Partidul Național Român din Transilvania s-a unit în 1926 cu Partidul Țărănesc al lui Ion Mihalache, constituind Partidul Național Țărănesc. Iuliu Maniu a fost președinte al partidului (1926-1933 și 1937-1947) și de trei ori prim-ministru al României între 1928 și 1933.
Celula în care a murit Iuliu Maniu
Pentru a aduce PNȚ la putere, Maniu s-a implicat în organizarea unor proteste publice împotriva guvernelor PNL (manifestațiile din mai 1928) și a plănuit „Marșul asupra Bucureștiului”, un marș al țăranilor ardeleni la București.
Va reuși obținerea unei majorități favorabile PNȚ, în urma alegerilor din decembrie 1928, din nefericire prima guvernare țărănistă a avut loc în perioada marii depresiuni economice, iar programul lui Maniu nu a putut fi implementat.
În plan extern a colaborat cu lordul Rothermere, fervent susținător al revizuirii tratatului de la Trianon și a frontierelor româno-ungare.
Criza dinastică din anii 1920 a pus principalele partide politice (PNL și PNȚ) pe poziții opuse. Guvernul Ion I.C. Brătianu a dat mai multe lovituri taberei carliste (alcătuită din susținătorii lui Carol al II-lea): în octombrie 1927, a fost arestat Mihail Manoilescu, ”unul dintre cei mai înfocați carliști”, fiind acuzat de tulburarea ordinii constituționale a statului.
După moartea lui Ion I.C. Brătianu, ”în campania sa vizând răsturnarea liberalilor de la putere, Partidul Național Țărănesc nu a ezitat să agite problema revenirii lui Carol. După cum explica Iuliu Maniu, Regența instaurată în 1926 era slabă, iar în țară se crease un puternic curent de opinie favorabil reîntoarcerii în țară și pe tron a moștenitorului de drept al tronului.
În cadrul înțelegerilor privind întronarea succesorului regelui Ferdinand ar fi intrat și plănuita încoronare a lui Carol la Alba Iulia, pentru care manifestele au fost imprimate în Ungaria.
Întreaga acțiune a fost dejucată de serviciile române de informații, care au obținut de la guvernul englez expulzarea lui Carol din Marea Britanie, unde acesta aștepta desfășurarea evenimentelor.
În schimb, Carol a dus imediat o politică proprie, nu a mai recunoscut cele promise – spre exemplu faptul că își va relua căsnicia cu regina Elena, mama regelui Mihai – și l-a înlăturat pe Maniu rapid de la guvernare.
Iuliu Maniu s-a opus în permanență guvernării autocratice a regelui Carol al II-lea, iar în particular înființării în 15 decembrie 1938 a Frontului Renașterii Naționale, o formațiune totalitară, care dădea startul unipartidismului român.
În aceeași zi de 15 decembrie 1938, Iuliu Maniu și alți cincizeci de membri importanți ai Partidului Național Țărănesc, au prezentat regelui Carol al II-lea un memorandum: „Patria de lux. Memorandul românilor din Transilvania”, în care este sever criticată dictatura regală și centralizarea excesivă a țării.
După eșecul politicii lui Carol al II-lea și pierderile teritoriale din 1940, Maniu a refuzat colaborarea cu regimurile instalate după 6 septembrie 1940.
În timpul dictaturii regale a lui Carol al II-lea, Corneliu Coposu a notat riguros toate nemulțumirile, criticile și întâlnirile dintre Iuliu Maniu și regele dictator. În mai multe rânduri, Coposu insistă pentru a afla detaliile legate de venirea ilegală în țară a prințului Carol, pe care, în calitate de prim-ministru al guvernului României, Iuliu Maniu ar fi putut să-l aresteze, și dorea să afle motivele pentru care nu s-a întâmplat acest lucru.
În perioada statului național legionar, Partidul Național Țărănesc a fost una dintre țintele acestui regim. După ridicarea de acasă a lui Madgearu, care, la vremea respectivă, era secretarul general al Partidului Național Țărănesc, Iuliu Maniu a fost sunat de doamna Madgearu, care i-a povestit că soțul îi fusese ridicat de acasă de către legionari. După ce Maniu și Coposu s-au dus la locuința lui Madgearu, iar președintele PNȚ l-a sunat pe secretarul general al Ministerului de Interne, colonelul Rioșianu, care i-a explicat că autoritățile (nelegionare) nu știau nimic despre acest caz. Maniu l-a trimis pe Coposu atât la Ministerul de Interne, de unde a primit din partea lui Rioșianu două pistoale și cartușe, precum și instrucțiuni precise despre cum să procedeze dacă vin legionarii și la Maniu: „trageți în ei, ca în câini, pe răspunderea mea!”.
Seara s-a primit înștiințarea oficială a asasinării lui Virgil Madgearu, iar Maniu și Coposu s-au deplasat de urgență la locul asasinatului.
Începând cu 1940, Maniu a fost un opozant al regimului lui Ion Antonescu, între Maniu, Brătianu și Ion Antonescu existând un schimb intens de corespondență privitoare la deciziile politice ale conducătorului statului.
După 23 august 1944, Iuliu Maniu a luptat împotriva preluării țării de către comuniști, proces pe care a refuzat să-l accepte, încrezător în sprijinul marilor puteri occidentale.
S-a opus, de asemenea, instalării guvernului Groza la 6 martie 1945, protestând mereu împotriva încălcării democrației, inclusiv prin memorii adresate puterilor occidentale.
A obținut, alături de PNȚ, o victorie zdrobitoare în alegerile din 19 noiembrie 1946, rezultate eliminate însă prin falsificarea alegerilor de comuniști.
La 14 iulie 1947, avea loc Înscenarea de la Tămădău sau Afacerea Tămădău: unui număr important de fruntași ai Partidului Național Țărănesc le-a fost oferită ocazia de a fugi în străinătate. La aerodromul din Tămădău însă, autoritățile comuniste i-au arestat pe fugari și i-au pus sub acuzare pentru „încercare de fugă într-o țară străină”.
Întreaga afacere a fost o provocare organizată de Partidul Comunist pentru a justifica desființarea PNȚ, lucru care s-a și întâmplat ulterior, în noiembrie 1947. Ca urmare a ”înscenării de la Tămădău” a fost organizat un proces-spectacol, după modelul sovietic, în care liderii național-țărăniști au fost judecați și condamnați la închisoare, pe perioade lungi, în ciuda faptului că în mod normal, pedeapsa pentru încercarea ilegală de părăsire a țării pedepsele erau între trei și șase luni.
Printre fruntașii țărăniști arestați la Tămădău s-au numărat Iuliu Maniu, Ion Mihalache, Ilie Lazăr, Nicolae Carandino și alții.
Aşadar în urma înscenării de la Tămădău, Maniu a fost arestat, la 14 iulie 1947, de autoritățile comuniste și judecat pentru „înaltă trădare” în procesul început la 29 octombrie 1947.
Prin sentința dată la 11 noiembrie 1947, Iuliu Maniu era condamnat la închisoare pe viață. Avea 74 de ani și a fost trimis la penitenciarul din Galați, pe baza ordinului de arestare 105.515/27 noiembrie 1947.
În august 1951 este transferat, împreună cu Ion Mihalache, Ilie Lazăr, Camil Demetrescu, Niculescu-Buzești, N. Carandino și alții din ”lotul Maniu”, la Închisoarea Sighet.
În ultimele luni de viață, colegul său de celulă a fost N. Carandino, în ale cărui memorii se găsesc relatările privind ”testamentul politic” și ”testamentul religios” ale lui Maniu, precum și detalii importante din viața, activitatea politică, gândirea morală, religioasă, politică a lui Maniu.
Iuliu Maniu a murit la 5 februarie 1953 la Sighet, la vârsta de 80 de ani, cadavrul său fiind aruncat într-o groapă din Cimitirul Săracilor, de la marginea orașului Sighet – aşa cum se cunoştea până de curând.
În decembrie 2006, o mărturie inedită lansa o nouă ipoteză: Iuliu Maniu ar fi fost îngropat pe malul râului Mara, pe teritoriul comunei maramureşene Giuleşti, iar istoricii de la Centrul de Investigare a Crimelor Comunismului din România (CICCR), condus de Marius Oprea, analizau o nouă ipoteză legată de locul în care autorităţile comuniste au îngropat rămăşiţele pământeşti ale artizanului Unirii Transilvaniei cu România, Iuliu Maniu.
În legătură cu locul unde a fost înmormântat Iuliu Maniu, mărturia a provenit de la un anume Stan Gheorghe, domiciliat în localitatea Vadu Izei din apropierea municipiului Sighet. Informaţiile deţinute de această persoană provin, după spusele sale, de la tatăl său, actualmente decedat, care în anul 1953 era deţinut la Sighet. După eliberarea acestuia din penitenciar, cândva, prin deceniul şapte din secolul trecut, el îi povestise fiului său că împreună cu alţi doi deţinuţi (astăzi decedaţi) şi sub supravegherea unui gardian de la închisoare au transportat cadavrul lui Iuliu Maniu în afara oraşului Sighet, unde l-au îngropat pe malul unei ape; la câtva timp după producerea acestui fapt, aceleaşi persoane ar mai fi dus şi îngropat în acelaşi loc, pe un amplasament apropiat, alţi doi deţinuţi politici morţi în aceeaşi închisoare.
În data de 12 noiembrie 1998, prin decizia nr. 40/1998, Curtea Supremă de Justiție a dispus reabilitarea lui Iuliu Maniu și a înlăturat pedeapsa complementară a confiscării averii, pronunțată în anul 1947.
La 1 decembrie 1998 a fost dezvelit Monumentul lui Iuliu Maniu din București, realizat și turnat în bronz de sculptorul Mircea Corneliu Spătaru şi amplasat în Piața Revoluției.
Peste 500 de donaţii în valoare totală de 245.000 de euro au făcut posibilă salvarea Casei Memoriale „Iuliu Maniu” din Bădăcin, ajunsă în anul 2015 în prag de colaps, în cadrul unei impresionante campanii publice derulate timp de patru ani.
Casa Memorială „Iuliu Maniu” a fost construită în anul 1879 de către tatăl marelui om politic, Ioan Maniu, descendent pe linie paternă din familia lui Simion Bărnuţiu. La conacul de la Bădăcin s-au luat decizii importante pentru naţiunea română din Transilvania, aici întâlnindu-se oameni politici care au realizat Marea Unire de la 1 Decembrie 1918. În perioada interbelică, în afara oamenilor politici, la Bădăcin veneau studenţi şi elevi în tabere organizate în casa Maniu. Aceştia erau ghidaţi de Corneliu Coposu, urmaşul politic al lui Iuliu Maniu.
După anul 1947, când Iuliu Maniu a fost arestat, casa a fost transformată pe rând în depozit de îngrăşăminte chimice, sediu de gospodărie mixtă, tabără pentru copii şi, în ultima perioadă, cămin pentru copii cu handicap sever. În tot acest timp, clădirea a fost prost întreţinută, ajungând în cele din urmă într-o avansată stare de degradare, aproape de colaps.
La început de decembrie 2019, Casa Memorială „Iuliu Maniu” din Bădăcin îşi deschidea porţile, aşteaptând vizitatorii dornici să cunoască istoria ei, într-o haină nouă, ce respectă cât s-a putut de fidel structura avută în momentul în care a fost părăsită de cel mai cunoscut locuitor al său, Iuliu Maniu.
În februarie 2017, un memorial ce are în prim-plan statuia lui Iuliu Maniu, amplasată în mijlocul unei hărţi a României Mari, a fost inaugurat la Şimleu Silvaniei, oraşul natal al marelui om politic, la împlinirea a 63 de ani de la moartea celui care a fost de trei ori prim-ministru al României.
Cu prilejul Centenarului Unirii Transilvaniei cu România, la 26 noiembrie 2018, Banca Națională a României a pus în circulație, un set de monede. Pe reversul fiecăreia dintre monedele din set sunt gravate efigiile lui Ștefan Cicio Pop, Gheorghe Pop de Băsești, Iuliu Maniu, Vasile Goldiș și Iuliu Hossu.
Fotografii din arhiva personală realizate la Memorialul Sighet, iulie 2016
