Bătălia de la Podul Înalt (Vaslui), din 10 ianuarie 1475, desfășurată între armatele aliate creştine moldo-maghiaro-polone sub comanda lui Ştefan cel Mare şi oastea otomano-munteană sub conducerea lui Suleiman Paşa este un exemplu peste secole de strategie militară de geniu. Și un simbol al determinării ce a atins limita incredibilului. Bătălia are loc pe fundalul întreruperii plăţii tributului de către Ştefan, în 1473 – tributul era plătit încă din vremea lui Petru Aron din 1456 -, dar și în contextul încercărilor domnului Moldovei de a scoate Ţara Românească de sub influenţa Porţii, prin înlăturarea lui Radu cel Frumos (1473–1474). În acelaşi timp, otomanii doreau extinderea influenţei la Marea Neagră, prin dobândirea Chiliei şi a Cetăţii Albe.
Context
În decembrie 1473 a avut loc o campanie otomană în Ţara Românească şi în sudul Moldovei. Radu cel Frumos, în fruntea unei armate de 17.000 de turci şi 12.000 de munteni, l-a înlăturat pe Laiotă Basarab de pe tronul Ţării Româneşti (23 decembrie), după care a pătruns în Moldova, jefuind şi prădând până la Bârlad.
În 29 septembrie 1474 Ştefan cel Mare, care în urma Bătăliei de la Baia era în relaţii reci cu regele Matia al Ungariei, s-a adresat papei Sixtus al IV-lea pentru organizarea unei coaliții creștine antiotomane.
Totodată, intră în Ţara Românească, unde îl înscăunează pe Laiotă Basarab. Radu cel Frumos moare în luptă. Aşteptându-se la o viitoare reacţie din partea sultanului, Ştefan ia legătura cu principele polonez şi cu Matia Corvin, regele Ungariei, pentru ajutor armat.
Reacția otomană nu întârzie. Suleiman Paşa primeşte poruncă de la Mehmed al II-lea și intră în Ţara Românească pentru a-l înlătura pe Laiotă, iar apoi pornește neîntârziat împotriva ghiaurului Ştefan. Laiotă, pentru a-şi păstra tronul, se supune turcilor. Ştefan, în înţelegere cu transilvanii, îl alungă pe trădător şi îl înscăunează pe Basarab cel Tânăr, numit şi Ţepeluş. Acesta însă este alungat de Suleiman Paşa, care-l reînscăunează pe Laiotă.
Armata otomană își continuă înaintarea până la hotarele Moldovei. Oastea însuma 100.000 de turci şi tătari, alături de 17.000 de munteni din Ţara Românească (după Cronica moldo-polonă, alte surse indicând un total de 60.000 – 120.000 de oameni), soldaţi bine pregătiţi şi înarmaţi, dornici și de dobândirea unor averi. Ștefan cel Mare trimite soli la Cazimir – Principele Poloniei şi lui Matia Corvinul, cerându-le să-i vină în ajutor şi să intervină pe lângă alţi principi creştini pentru a i se alătura. Aflat în pragul iernii, din tabăra sa de la Vaslui, domnitorul Moldovei trimite o scrisoare Papei, în care arată că a dus tratative cu veneţienii şi îi cerea ca să-i îndemne pe alţi principi ca să se pregătească ”împotriva Otomanului şi puterii înspăimântătoare a acestuia, Moldova fiind gata întru totul, cu tot sufletul şi cu toată puterea pe care ne-a dat-o Dumnezeu, să luptăm pentru creştinătate, cu toate forţele noastre”. Nu primește ajutor, nici în bani şi nici cu oameni, cu excepţia a aproximativ 5.000 de secui, 1.800 de unguri (de la Matia Corvinul) şi 2.000 poloni (trimişi de Cazimir).
Bătălia de la Podul Înalt
În decembrie 1474, armata otomană a intrat în Moldova. Oastea Moldovei şi puţinele ajutoare care au sosit au ridicat taberele la Vaslui, alături de Ștefan cel Mare fiind comasaţi aproximativ 40.000 de luptători moldoveni, la care s-au adăugat cei 8.800 de oameni veniţi în ajutor. Mai aveau și circa 20 de tunuri.
Un prim atac în sudul Moldovei a fost respins de moldoveni
Apoi, fiind în inferioritate numerică clară, Ștefan cel Mare adoptă o tactică de hărțuire și înfometare a adversarului, dar se și folosește de cunoașterea terenului. Poruncește evacuarea aşezărilor omeneşti care puteau nimeri în calea duşmanilor și cere ascunderea proviziilor. Tactica folosită este cea a ”pământului pârjolit”. Moldovenii aruncă în fântâni cadavre de animale, pentru a înseta caii și oastea adversă. Și se retrag strategic, hărțuind detașamentele inamice dislocate pentru recunoaștere sau pornite în căutarea hranei. Folosește pentru aceste operațiuni călăreți și armată ușoară, călăreții fiind însărcinați și să supravegheze deplasarea oștii otomane. Aceasta țintea Suceava, Cetatea de Scaun a Moldovei. Putea ajunge la Suceava prin două modalități: pe un drum de-a lungul Siretului, și pe un altul pe Valea Bârladului, pe direcția Vaslui-Roman.
Iscoadele lui Ștefan îi comunică domnului că armata otomană s-a îndreptat spre Vaslui. Pentru a ajunge la tabăra lui Ștefan, oastea adversă trebuia să treacă un pod de lemn – Podul Înalt, construit probabil pe pilon. Era construit peste râul Lipovăț, un afluent al Bârladului, și nu rezista trecerii unui mare număr de trupe, în special a trupelor grele și a artileriei. Zona era ideală pentru apărătorii moldoveni, care în același loc înfrânseseră în 1450 o armată poloneză.
Valea avea forma unui semioval, flancat de dealuri acoperite cu păduri. Era o zonă mlăștinoasă, care făcea mari probleme trupelor atacatoare. Ștefan înalță aici fortificații și își aștepta inamicul, lângă mlaștina Racovița, la confluența râului Racova cu Bârladul. Tabăra era întărită cu şanţuri, iar în pădurile de pe flancuri a plasat artileria.
În dimineața zilei de 10 ianuarie 1475 era o ceaţă de nu vedeai la mai mult de câţiva paşi. Era moină şi zăpada începuse să se topească iar toată lunca Bârladului era plină de băltoace. Mii de oameni şi cai treceau prin acelaşi loc, transformând valea într-o mocirlă prin care se înainta foarte greu. Vremea şi terenul erau perfecte pentru Ştefan, care cunoștea zona și le-a folosit în avantajul său. Deoarece otomanii nu puteau să-şi dea seama ce oaste au în faţă, Ştefan a aşezat de-a curmezişul văii câteva mii de oameni. Aceştia trebuiau să-i oprească pe otomani şi să înceapă lupta.
Prea sigur de victorie, comandantul otoman face o primă greșeală strategică. El nu trimite cercetași în zonă, pentru a avea o imagine clară asupra terenului din fața sa și a poziției moldovenilor. Grigore Ureche menționează că „așa i-au cuprins pe turci negura, de nu se vedea unul cu altul”. În față erau spahiii, apoi ienicerii și Suleiman, urmați de asabi; akingiii cu trenul de bagaje și artileria încheiau lungul convoi. Este posibil ca o parte din trupe să nu fi fost prezente la luptă, aflându-se în căutare de provizii și de pradă. Ștefan știa cu siguranță poziția exactă a otomanilor.
Un detaşament dotat cu buciume, trâmbiţe şi tobe, i-a atras pe otomani într-o mlaştină, apoi artileria a început să tragă. La momentul potrivit, Ştefan a atacat cu cavaleria, în flancul drept al inamicului, stârnind panică şi învălmăşeală. Valea strâmtă a Bârladului nu a permis otomanilor să se desfăşoare, iar atacul pedestrimii, în flancul stâng al otomanilor, a decis soarta bătăliei. O parte însemnată a oastei inamice a fost nimicită (circa 40.000, după unele surse), fiind capturate 100 de steaguri şi toată artileria. Resturile fugare ale armatei otomane au fost urmărite timp de trei zile, lăsând alte victime. Până la Dunăre au fost urmăriţi de moldoveni, hărţuiţi şi ucişi o mare parte din ei. Cronicarul polon Jan Długosz arăta că „foarte puţini turci şi-au putut găsi mântuirea prin fugă, căci chiar şi aceia care au fugit şi au ajuns până la Dunăre, au fost ucişi acolo de moldoveni, care aveau cai mai iuţi, sau au fost înecaţi de valuri. Aproape pe toţi prizonierii turci, afară de cei mai de frunte, i-a tras în ţeapă. Cadavrele celor ucişi le-a ars, iar câteva grămezi cu oasele lor se văd până astăzi şi sunt mărturia eternă a unei victorii atât de însemnate… Toată oastea lui s-a îmbogăţit foarte tare din prada luată de la turci: aur, argint, purpură, cai şi alte obiecte preţioase”. De asemenea, o cronică ardeleană contemporană menţiona că „Ştefan… s-a împotrivit bărbăteşte turcilor în mijlocul ţării sale, ca un bun părinte al patriei şi al neamului său, fiind gata să moară pentru ai săi şi având timp de trei zile şi trei nopţi cele mai grele lupte cu ei; ajutându-l şi mila dumnezeiască, a biruit şi a dat pe turci cu totul pieirii”.
Trupele muntene, comandate de voievodul muntean – „călărețul cel plin de uneltiri”, după cum scrie Kemal pașa-zade, au părăsit câmpul de bătălie fără a intra în luptă. Mai mult chiar, Laiotă a atacat parte din trupele otomane care căutau să-și scape pielea trecând prin Muntenia.
Dimensiunile uriașe ale victoriei lui Ștefan cel Mare
Cronicile au scris despre 45.000 de morți, inclusiv patru pașale. Circa 100 de steaguri otomane au fost capturate, dar și o pradă de război consistentă. Prizonierii, în afară de cei aparținând unor mari familii otomane, au fost trași în țeapă, iar cadavrele lor arse. Patru dintre comandanții otomani capturați, alături de 36 de steaguri și parte din pradă, au fost trimiși de către Ștefan cel Mare regelui Cazimir al Poloniei, cu rugămintea de a-l sprijini și pe viitor cu bani și trupe împotriva otomanilor. Scrisori, prizonieri și steaguri capturate au fost trimise Papei și regelui Matia Corvin. Papa i-a conferit titlul lui Ștefan cel Mare titlul „Athleta Christi”, regele polonez a invocat lipsa oamenilor și a fondurilor cerute, iar regele maghiar a scris capetelor încoronate ale Europei că el este de fapt cel care a înfrânt o mare oaste otomană condusă de voievodul muntean. Ștefan e menționat în scrisoare ca fiind comandantul armatelor regale. În anul următor totuși, cu ocazia invaziei otomane conduse de însuși sultanul Mahomed II, trupele transilvănene trimise în ajutor de Matia au fost cele care au înclinat hotărâtor balanța spre victoria moldovenilor.
O cronică ardeleană contemporană menţiona că „Ştefan… s-a împotrivit bărbăteşte turcilor în mijlocul ţării sale, ca un bun părinte al patriei şi al neamului său, fiind gata să moară pentru ai săi şi având timp de trei zile şi trei nopţi cele mai grele lupte cu ei; ajutându-l şi mila dumnezeiască, a biruit şi a dat pe turci cu totul pieirii”.
Revenit la Suceava, Ştefan îşi anunţa victoria principilor creştini, arătând că „am mers împotriva duşmanilor Creştinătăţii, i-am biruit şi i-am călcat în picioare şi pe toţi i-am trecut prin ascuţişul sabiei noastre”. El îndemna, totodată, la continuarea luptei, turcii fiind slăbiţi în urma dezastrului de la Vaslui, domnul Moldovei temându-se de reacţia sultanului, care nu putea lăsa nerăzbunată o asemenea înfrângere.
Replica a constat într-o nouă campanie, în 1476, soldată cu înfrângerea lui Ştefan la Războieni. Jan Dlugosz, în a sa Cronică a Poloniei, spune că Ștefan a postit 40 de zile cu apă și pâine, interzicând în toată țara să îi atribuie cineva lui marea victorie, voievodul spunând că aceasta îi aparține lui Dumnezeu, și nu lui. Cronicarul polon Martin Bielski menționează că Ștefan și ai săi au făcut un pelerinaj după bătălie, desculți – nu se precizează unde. Referitor la victoria uimitoare de la Vaslui, Dlugosz scria despre Ștefan cel Mare:
„O, bărbat demn de admirat, întru nimic inferior comandanților eroi, pe care atât de mult îi admirăm; acesta în vremea noastră este cel dintâi dintre principii lumii, care a repurtat asupra Turcilor o biruință așa de măreață. După judecata mea, el este cel mai vrednic să i se încredințeze șefia și conducerea întregii lumi și mai ales funcția de șef suprem și comandant în contra Turcilor printr-o sfătuire, învoială și hotărâre a tuturor creștinilor, fiindcă alți regi și principi catolici sunt aplecați spre trândăvie, plăceri lumești sau războaie civile”.
Bătălia de la Podul Înalt a fost un episod din rezistența statelor medievale românești în fața expansiunii otomane. Rămâne cunoscută în istorie ca fiind cea mai mare victorie militară a lui Ștefan cel Mare. (Autor : Alexandru Balaci)
Bibliografie:
http://enciclopediaromaniei.ro/wiki/B%C4%83t%C4%83lia_de_la_Vaslui/Podul_%C3%8Enalt_(10_ianuarie_1475)
https://historia.ro/sectiune/general/cum-s-a-desfasurat-batalia-de-la-vaslui-cea-mai-565141.html
