Răzvan Moceanu
Marţi, 10 ianuarie, se împlinesc 530 de ani de la naşterea lui Nicolaus Olahus, primul umanist medieval de origine română cunoscut de istoriografia românească, om de litere, preot catolic, arhiepiscop şi Primat al Ungariei.
În opera sa istorică este cel care oferă o primă argumentare pertinentă a originii latine a limbii tuturor românilor din Principatele dunărene.
Prin familia sa descendentă a domnitorilor valahi, a fost legat de Ținutul Orăștiei, tatăl său Ștefan și fratele său Matia ocupând mai multe decenii cea mai înaltă demnitate din Scaunul Orăștiei, cea de Jude regal.
* * * * *
Nicolaus Olahus s-a născut la 10 ianuarie 1493, la Sibiu, în familia lui Stoian (Stefanus) şi Barbara. Tatăl său era de origine română, pribeag din Muntenia, „os de domn” din familia domnitoare a Ţării Româneşti, ofiţer în oastea lui Matei Corvin şi judecător regal la Orăştie. Mama lui Stoian, bunica lui Nicolaus Olahus, era sora lui Iancu de Hunedoara, iar prin bunica sa, Nicolaus era nepot de văr al lui Matei Corvin, regele Ungariei.
După toate probabilităţile, Nicolae Olahus a învăţat limba tatălui său, româna, în timp ce copilărea la Sibiu, şi elemente de bază din limba latină.
A studiat, apoi, la Şcoala Capitulară din Oradea, unde va aprofunda limba latină şi va studia elocinţa, poezia, muzica, astronomia şi religia.
La vârsta de 17 ani a intrat paj la curtea regelui Ludovic al II-lea al Ungariei (1506-1526), unde va învăţa manierele vremii, iar după doi ani ajunge secretarul episcopului din Pécs.
După doi ani în slujba episcopului din Pécs este sfinţit şi ajunge canonic de Pécs, iar după încă patru ani ajunge canonic de Strigoniu, iar mai apoi protopop de Komarom.
În tot acest timp a continuat să frecventeze Curtea Regală maghiară, iar datorită educaţiei alese şi calităţilor sale excepţionale, este angajat ca secretar de către perechea regală, Ludovic al II-lea al Ungariei şi Maria de Habsburg, în luna martie 1526.
A rămas în această funcţie timp de şase luni, până când regele Ludovic al II-lea a fost ucis de turci în bătălia de la Mohács, în acelaşi an, 1526.
Olahus va rămâne, însă, în anturajul reginei, însoţind-o în peregrinările sale la Viena, Linz, Innsbruck, cu toate că el ar fi dorit să ocupe un loc în cadrul bisericii. Noul rege, Ferdinand I, i l-a promis, dar nu s-a ţinut de cuvânt.
Episcopul de Eger, ajuns cancelar, îi solicită lui Nicolae Olahus să-i devină secretar, în serviciul regelui Ferdinand I al Ungariei, însă regina Maria de Habsburg refuză să îl lase să plece. În acest fel, cu moşiile pierdute, trăind doar din ce îl plătea regina, Olahus nu are încotro şi continuă să însoţească, fără plăcere, Curtea acesteia.
La Augsburg, regina Maria şi fratele său, Ferdinand I, se întâlnesc, iar aici regele îl dezamăgeşte din nou pe Olahus, neacordându-i funcţia de episcop, deşi i-o promisese.
În 1531, Carol Quintul oferă surorii sale, Maria de Habsburg, funcţia de vice-regină a Ţărilor de Jos. Aceasta va pleca spre noua sa posesiune, însoţită de Nicolaus Olahus.
S-a stabilit la Bruxelles, unde la început a avut dificultăţi financiare considerabile.
Olahus îşi va da seama de gradul ridicat de cultură al societăţii din vestul Europei şi va începe să îşi completeze cunoştinţele, acum fiind prilejul perfect de a aprofunda limba greacă.
Din această perioadă datează şi primele contacte ale sale cu marele umanist Erasmus din Rotterdam, e adevărat, doar prin scrisori. Prietenia dintre ei a fost, însă, atât de mare, încât până la sfârşitul vieţii sale, Erasmus, de fiecare dată când mânca, punea pe masa sa un tacâm şi o farfurie în plus, pentru Nicolaus Olahus.
În aceşti ani Olahus a scris poezii în limba greacă, care s-au păstrat până în zilele noastre şi a făcut traduceri din limba elenă în cea latină.
În toată această perioadă, Olahus a făcut demersuri la regele Ferdinand I al Ungariei pentru a-şi recăpăta moşiile pierdute, precum şi pentru a primi scaunul de episcop. Nu a reuşit în niciuna din cele două întreprinderi, cu toate că în ceea ce priveşte episcopia, la acea vreme erau vacante douăsprezece locuri de episcop.
În anul 1538 se încheie Pacea de la Oradea, între regele Ferdinand I şi Ioan Zapolya, iar Olahus are posibilitatea de a se întoarce în ţară şi de a-şi recupera moşiile pierdute. El se întoarce în ţară, unde stă doi ani, însă distrugerile provocate de război îl determină să se întoarcă în Ţările de Jos, unde s-a aflat între anii 1540-1542.
În anul 1542 părăseşte definitv Ţările de Jos şi serviciul reginei Maria de Habsburg şi intră în serviciul lui Ferdinand I, la Curtea acestuia, ca secretar şi consilier însărcinat cu gestiunea treburilor cancelariatului aulic. Astfel, după zece ani în slujba reginei, se restabileşte în ţară.
În anul 1548 e înnobilat, primind titlul de baron.
Episcopul de Strigoniu, Várdai Pál, îl propune pentru postul de episcop de Eger, după ce s-a convins de calităţile deosebite ale lui Olahus.
În 1543, Nicolaus e numit episcop de Zagreb, iar în 1548 i se oferă din nou episcopatul de Eger. Nu a putut ocupa nici una dintre aceste funcţii bisericeşti, Olahus rămânând la Curte, pe poziţia de consilier.
În 1553 este numit episcop de Strigoniu şi Primat al Ungariei. Din această funcţie va încerca eliminarea abuzurilor şi înăbuşirea Reformei, pentru a întări catolicismul care începuse să fie puternic subminat de către aceasta. A încercat limitarea Reformei pe calea persuasiunii, fiind convins că problema nu se poate rezolva pe calea armelor. În 1543 reuşeşte să impună, la adunarea parţială a Dietei, să se adopte legi împotriva reformaţilor. Însă pentru lupta împotriva reformaţilor era nevoie de fonduri, iar printre primele lucruri făcute de Olahus ca Primat, a fost repunerea în drepturile financiare a Bisericii Catolice, prin redarea dreptului de control a monetăriei, recuperarea moşiilor şi bunurilor pierdute ale bisericii.
În anul 1560 a organizat un sinod diecezan la Tyrnavia, iar în 1563 trimite o suplică la Trident, plângându-se că superiorii nu-şi fac datoria, biserica catolică având de suferit, în favoarea reformaţilor.
Nicolaus Olahus a avut un mare rol în reformare şi ridicarea la un nivel superior a învăţământului din Ungaria. În 1554 a reorganizat şcoala pentru studii catolice de la Tyrnavia. A avut grijă să înfiinţeze şi o tipografie, în care se tipăreau cărţile necesare studiului. În această şcoală, pe lângă studii bisericeşti, învăţăceii studiau şi opere laice, ale clasicilor latini. Şcoala a funcţionat circa şase ani, după care, Olahus a intrat în conflict cu alte curente catolice, iar aceasta s-a desfiinţat.
Nicolaus Olahus a înființat în 1561 colegiul iezuit din Trnava (Nagyszombat), ridicat de Petrus Pázmány în 1665 la rang de academie, instituție considerată ca fiind prima universitate modernă din Regatul Ungariei.
În calitate de umanist și cărturar a întreținut o vastă corespondență cu intelectualii epocii, iar lucrările sale cele mai importante, precum „Hungaria și Attila”, redactate probabil în perioada șederii în Țările de Jos, oferă informații valoroase cu privire la topografia și istoria Ungariei și a Transilvaniei.
Printre operele lui Olahus se află „Catholicae ac Christianae Religionis praecipua quaedam capita, de Sacramentis, Fide et Operibus, de utraque Justification ac aliis Hungaria (1536), „Chronicon”, sau „Ordo et Ritus Sanctae Mitropolitanae Ecclesiae Strigoniensis, quibus Parochi et alii animarum Pastores in Ecclesiis suis uti debent”.
Nicolaus Olahus a murit la Bratislava, la vârsta de 76 ani, la data 17 ianuarie 1568.
A fost înmormântat în Biserica Sfântul Nicolae din Tyrnavia, azi Trnava, Slovacia, iar pe mormântul său este scris următorul epitaf: „Conditur hoc moriens tumulo Nicolaus Olahi/Qui praesul vivens Strigoniensis erat” („Zace-n mormântul acesta-ngropat Nicolae Olahul/Care în Strigoniu trăind, fost-a arhiepiscop”).
Olahus este considerat primul umanist medieval de origine română cunoscut de istoriografia românească, un mare cărturar care a marcat istoria Europei şi a civilizaţiei noastre, primul care a vorbit despre unitatea naţională din principatele Moldovei şi Munteniei şi un precursor al marilor noştri cărturari.
