Construcțiile romane umplu în prezent teritoriul național, clădiri care s-au păstrat în stare bună ani de zile. Ooamenii de știință s-au concentrat pe descoperirea secretului marii durabilităţi a betonului roman. Acesta fost subiectul unui nou studiu publicat în „Science Advances”, care a descoperit că o strategie de producție străveche și neașteptată poate fi cheia faptului că betonul roman a rezistat milenii.
Vechii romani au fost maeștri ai ingineriei și au construit rețele vaste de drumuri, apeducte, porturi și clădiri masive, ale căror rămășițe au supraviețuit timp de două milenii. Multe dintre aceste structuri au fost construite cu beton, cum ar fi Panteonul din Roma, care are cea mai mare cupolă din beton nearmat din lume și a fost sfințit în anul 128 d.Hr. și este încă intact, sau unele apeducte romane care continuă să alimenteze Roma cu apă în prezent, în comparație cu multe structuri moderne din beton care s-au prăbușit după câteva decenii. Cercetătorii au încercat să dezvăluie secretul acestui material de construcție străvechi, extrem de rezistent de-a lungul veacurilor, în special în structurile care au suportat condiții deosebit de dure, cum ar fi digurile, canalele sau construcţiile din zone active din punct de vedere seismic.
Acum, o echipă de cercetători de la Institutul de Tehnologie din Massachusetts (MIT) și Universitatea Harvard, din Statele Unite, și laboratoare din Italia și Elveția au făcut progrese în acest domeniu, descoperind strategii străvechi de fabricare a betonului care au încorporat mai multe funcționalități cheie.
Timp de mulți ani, cercetătorii au presupus că cheia durabilității betonului antic s-a bazat pe un ingredient: materialul puzzolanic, cum ar fi cenușa vulcanică din zona Pozzuoli din Golful Napoli. Acest tip specific de cenușă a fost chiar transportat în întregul Imperiu Roman pentru a fi folosit în construcții și a fost descris ca un ingredient cheie în beton în relatările arhitecților și istoricilor epocii. La o examinare mai atentă, aceste eșantioane antice conțin, de asemenea, caracteristici minerale albe strălucitoare la scară milimetrică mici, recunoscute de mult timp ca o componentă omniprezentă a betoanelor romane. Aceste bucăți albe, adesea denumite „claste de var”, provin din var, o altă componentă cheie a vechiului amestec de beton.
Noul studiu, care până acum a fost considerat o simplă indicație a practicilor de amestecare neglijentă sau a materiilor prime de proastă calitate, sugerează că aceste mici claste de var au dat betonului o capacitate de auto-vindecare nerecunoscută până acum. După o caracterizare mai detaliată a acestor claste de var, folosind tehnici de imagistică de înaltă rezoluție și cartografiere chimică inițiate la laboratorul de cercetare Masic, cercetătorii au obținut noi perspective asupra funcționalității potențiale a acestor claste de var. Studiind mostre din acest beton antic, el și echipa sa au stabilit că incluziunile albe erau într-adevăr făcute din diferite forme de carbonat de calciu. Și examinarea spectroscopică a oferit indicii că s-au format la temperaturi extreme, așa cum era de așteptat din reacția exotermă produsă de utilizarea varului nestins în locul sau pe lângă varul stins în amestec. Amestecarea la cald, a concluzionat echipa, a fost de fapt cheia naturii super-durabile.
Alături de alte formule noi, cum ar fi betonul capabil să absoarbă dioxidul de carbon din aer, o altă cercetare în curs de desfășurare a laboratorului Masic, aceste îmbunătățiri ar putea ajuta la reducerea impactului betonului asupra climei. (www.20minutos.es – 10 ianuarie)astea/rcostea
