Paul Berstein: „M-am angajat tânăr și bătrâneţea m-a prins la Radio.”
În 1945, Societatea Română de Radiodifuziune (SRR) a devenit membră a Orgnizației Internaționale de Radiodifuziune (O.I.R.). A întreținut relații cu Departamentul Informațiilor – Direcția de Radio O.N.U. de la New York și Geneva, cu Secretariatul U.N.E.S.C.O. de la Paris, cu Consiliul Internațional de muziăcă populară de la Londra. În 1954, SRR avea legături bilaterale cu 11 posturi de radio din străinătate. În 1955 numărul lor a crescut la 29, pentru ca în 1956 Radiodifuziunea Română să aibă relații cu 40 de instituții similare din străintate. În total, pînă în 1965, SRR stabilise contacte și relații de colaborare cu 65 de instituții similare din întreaga lume. (Europa – Albania, Austria, Belgia, Bulgaria, Cehoslovacia, Danemarca, Finlanda, Franța, Iugoslavia, Italia, Olanda, Norvegia, RFG, RDG, Rusia, Letonia, Estonia, Ucraina, Ungaria, Suedia; Africa – Egipt, Etiopia; Asia – Afganistan, Birmania, China, India, Iran, Indonezia, Japonia, Mongolia, Siria, Vietnam, Regiunea Autonoma Udmută; America – Argentina, Brazilia, Canada, Chile, SUA.) Pentru a întreține relații cu atâtea țări, Radioul a creat un Serviciu de Relații Internaționale unde au fost angajați tineri care știau limbi străine. Printre cei angajați la acest serviciu a fost și Paul Berstain – de profesie medic.
„Locuiesc în apropierea Radioului de pe strada Berthelot – pe atunci strada Popov. Veneam din strada Virgiliu, unde locuiam, şi mergeam spre spital. Părintele meu era bătrân, eu căutam un mijloc de existenţă. Într-o zi am văzut anunţul unui concurs şi cunoscând câteva limbi străine, m-am prezentat la concursul de crainic. Dar r-ul meu era foarte evident, şi numai crainic nu puteam să fiu. Fiind bucovinean, originar din Cernăuţi, cunoşteam limbi străine și m-au anagajat la Serviciul Documentare. Nu am stat multă vreme la Documentare, am ajuns la Relaţii Internaţionale. Eram tânăr și … bătrâneţea acolo m-a prins. Cunoșteam foarte bine germana şi rusa, franceza acceptabil, englezea şchiopătam. Graţie acestor limbi înţelegeam bulgara, ceha şi poloneza. La Cernăuţi se vorbea poloneza şi ceha şi prinsesem după ureche câte ceva. Serviciul de Relaţii Internaţionale, după aceea Oficiul de Relaţii Internaţionale – şi-a tot schimbat denumirea – realiza contactele şi schimburile internaţionale, care se realizau cu diferite organizaţii şi organisme de radio din întreaga lume. Trimiteam oferte de materiale vorbite şi muzicale, primeam oferte, dar schimburile erau relativ reduse. Veneau, de asemenea, oaspeţi din străinătate, redactori, reporteri, realizatori de emisie şi membri din conducerea diferitelor instituţii, care erau însoţiţi, asistaţi de către cei care lucrau la Relaţii Internaționale sub controlul directorului general sau al preşedintelui Radiodifuziunii Române. Când m-am angajat la Radio, nu m-a întrebat nimeni dacă sunt membru de partid sau nu sunt. Ulterior s-a pus întrebarea: „De ce nu eşti membru de partid?” Şi mi s-a cerut autobiografia şi când au auzit că în 1946 m-am repatriat din U.R.S.S. directorul cadrelor mi-a spus: „Ai fugit din ţara socialismului glorios!” „Eu nu am fugit. Eu m-am repatriat pentru că aşa a făcut întreaga mea familie. Eu m-am născut în România și am studiat în România”. Mi s-a spus: „E problematic dacă rămâi”. După câte mi-e cunoscut, conducerea Radioului avea nevoie de oameni care să cunoască limbi străine şi eu nu aveam un post de răspundere, eram încadrat pe post de redactor. Şi eu eram mulţumit că pot câştiga un ban, şi în acelaşi timp lucram la spital … dimineaţa lucram la spital câteva ore, după aceea veneam la Radio şi după masă asiguram permanenţa la Serviciul Relaţii Internaţionale. În Serviciul Relații Internaționale erau traducători de foarte bună calitate. Era domnul Mucenic, care absolvise universitatea în germană, era domnul Rosinion, tobă de carte şi foarte bun cunoscător de limbi străine, mai era o doamnă care lucra la telex şi care cunoştea limba rusă. Eram vreo patru – cinci persoane. Spre sfârşitul perioadei Ceauşescu, toţi erau membri de partid, eu eram singurul care nu eram membru de partid și îmi vedeam de treabă.
Ştiam că existau persoane care supravegheau activitatea noastră. Nu am avut niciodată direct de-a face cu ei. Doar când se făcea o transmisie prezentam redactorului-şef o notă tip, în care se spunea că la ora cutare s-a transmis cutare, am transmis cutare din cabinele Radiodifuziunii Române”.
[Interviu realizat de Mariana Conovici, 2002]
