La 18 ianuarie 1848 se năstea Ioan Slavici. A fost scriitor, jurnalist, pedagog și membru corespondent al Academiei Române. A fost, de asemenea, un activist fervent, motiv pentru care a avut conflicte repetate cu autoritățile, a fost arestat și a făcut închisoare.
Copilăria și școala
Ioan Slavici s-a născut la data de 18 ianuarie 1848 la Șiria, județul Arad, și a fost al doilea copil al cojocarului Sava Slavici și al Elenei Slavici. A mai avut o soră mai mare cu cinci ani, Maria. Primele trei clase primare le-a urmat la Șiria, între 1854 și 1858, iar școala primară a terminat-o la Arad, după ce a repetat clasa a patra.
E nevoit să învețe limba maghiară, pentru că între anii 1860 și 1864 a urmat primele cinci clase la liceul maghiar. Întâmpină mari dificultăți la învățarea unei limbi străine. În perioada studiilor la Arad, Slavici a devenit membru al “Societății de lectură a elevilor români”, coordonată de Mircea V. Stănescu și a fost martorul primirii sărbătorești a lui Andrei Șaguna.
În anul 1865, Ioan Slavici s-a transferat la liceul german al călugărilor franciscani din Timișoara, iar viața îi arată primele provocări deoarece tatăl său sărăcește, iar o parte din avere a fost dată zestre surorii sale, Maria. Pentru a putea termina clasele a VI-a și a VII-a se angajează ca preceptor al fetițelor unui german, proprietar de restaurant în Timișoara, care i-a oferit masă și cazare. Se întoarce, din cauza lipsei banilor, la Șiria, acolo unde se înscrie la liceul maghiar din Arad, elev particular, iar pentru a se putea susține financiar îl meditează pe băiatul grofiței Konigsegg, care a rămas repetent în clasa a IV-a. A trecut cu bine examenul clasei a VIII-a, dar nu s-a mai înscris în timp la examenul de maturitate și s-a înscris pentru examen la Satu Mare, cu ajutorul unui prieten de familie. Se întoarce pe jos de la Satu Mare, iar timp de șase săptămâni trece prin Baia Sprie, Dej, Gherla, Cluj, Turda și Abrud.
A reușit să susțină examenul de bacalaureat în 1868, la Satu Mare. Apoi s-a înscris la Facultatea de Drept și Științe de Stat a Universității din Pesta în octombrie 1868, dar a întrerupt studiile pentru că s-a îmbolnăvit și pentru că profesorii nu îi inspirau încredere. A participat la înfiinţarea societăţii studenţilor români din Pesta numită „Petru Maior”, luând parte la dezbateri politice pe tema atitudinii românilor faţă de statul austro-ungar, devenind adept al politicii de federalizare care urmărea crearea Transilvaniei ca provincie federativă, independentă, făcând parte din Imperiul Habsburgic. Peste vară se angajează copist la notarul din Comlăuș. Un an mai târziu, a reluat studiile la Facultatea de Drept din Viena, unde l-a cunoscut pe poetul Mihai Eminescu, iar între cei doi s-a clădit o puternică legătură de prietenie.
Activism și gazetărie
Eminescu îl numea pe Slavici “frakie gye gyncolo” (frate de dincolo), iar Slavici pe Eminescu îl numea “Turcule”. După finalizarea stagiului militar și a anului universitar 1869-1870, Slavici revine acasă, însă în acest timp, Eminescu i-a povestit lui Iacob Negruzzi despre Slavici ca scriitor și un excelent cap politic.
În vara anului 1871 a organizat la Putna împreună cu Mihai Eminescu aniversarea a patru sute de ani de la zidirea mănăstirii Putna.
Slavici debutează ca scriitor, în „Convorbiri literare”, în martie 1871. Revine în România în 1874, stabilindu-se mai întâi la Iași, apoi la București, unde a lucrat ca publicist, profesor și ziarist. Slavici a fost redactor la ziarul „Timpul” (1877-1880), alături de Mihai Eminescu și de Ion Luca Caragiale. Împreună cu Ion Luca Caragiale și George Coșbuc editează revista “Vatra”, iar în timpul Primului Război Mondial colaborează cu ziarele “Ziua” și “Gazeta Bucureștilor”. În anul 1875 se căsătorește cu Ecaterina Szoke Magyarosy, călătorește la Viena și Budapesta, iar în toamnă este numit profesor la Liceul Matei Basarab din București de către Titu Maiorescu.
Preocupat de soarta românilor ardeleni, Slavici înființează în aprilie 1884, la Sibiu, ziarul „Tribuna”, primul cotidian românesc din Transilvania. Este ales secretar al Partidului Național Român din Transilvania, funcție pe care a deținut-o până în mai 1887. Datorită activității sale în favoarea drepturilor românilor din Transilvania, Slavici a fost acuzat de „agitație împotriva statului”. I-au fost intentate cinci procese de presă, fiind nevoit să plătească mai multe amenzi, dar și să execute un an de închisoare, la Vaț (1888-1889). Întors la București în 1890, a primit cetățenia română doi ani mai târziu. Consecvent ideilor politico-sociale și morale din tinerețe, Slavici nu a ezitat să-și manifeste convingerile filo-habsburgice, în contextul declanșării Primului Război Mondial.
În fapt, Slavici împărtășea opinia regelui Carol I, un susținător al alianței cu Puterile Centrale. Și-a expus opiniile în ziarul „Ziua”, pe care l-a condus între 31 iulie 1914 și 15 august 1915. Ulterior intrării României în război împotriva Austro-Ungariei, în 1916, Slavici a fost arestat și închis acuzat de propagandă antiromâneasă. Slavici a fost întemnițat la Domnești, în Ialomița, iar după câteva luni de detenție forțată, timp în care i-au fost confiscate manuscrise importante, printre care și un roman, a fost pus în libertate. Manuscrisele nu le-a recuperat, deși le-a cerut, argumentând că a muncit ani pentru ele. Un subdirector la Direcția Poliției și Siguranței Generale, Constantin G. Comșa îi întocmea o fișă, într-un document nedatat:
„Slavici Ioan. Român supus austriac – publicist, Clopotarii Noi no. 14. Face propagandă în cercul cunoscuților lui în favoarea austro-germanilor, scrie articole favorabile Puterilor Centrale în ziarul de propagandă Ziua. A luat contact cu persoane suspecte. Arestat, cercetat de comisiune la București și hotărât a fi lăsat în libertate, dar supraveghat. Rămas în București în prezent dirijează ziarul Gazeta Bucureștilor. După tabloul de suspecți dosarul fiind evacuat”.
În 6 iulie 1918, Slavici îi scria ministrului Cultelor și Instrucțiunii Publice, Simion Mehedinți, acuzând faptul că a fost arestat în noaptea zilei „în care s-a pornit nenorocitul războiu […] în urma unor presupuneri, al căror rost n-am ajuns nici până acum să-l înțeleg”. Poliția i-a confiscat ,,manuscriptele’’ aflate pe masa de lucru și în sertare, reprezentând un roman intitulat „Musculița” și partea a doua a „Gramaticii – Sintaxa”, pentru care „am adunat timp de zece ani material”. (Dosar 16/1918, Arhivele Naționale). În timpul ocupației germane, a colaborat la „Gazeta Bucureștilor”, publicație de orientare pro-germană. În ianuarie 1919, după încheierea păcii, a fost arestat din nou, judecat și condamnat la șapte ani de închisoare. Slavici a avut o atitudine demnă în timpul procesului în care procurorii îl învinuiau de trădare și aservire față de germani.
„Dacă m-am vândut acum, atunci eu, care toată viața mea, timp de cincizeci de ani încoace, am spus aceleași lucruri, pe care le spun acum, mereu m-am vândut. Cum se poate să fiu cu toate acestea, om sărac, după ce m-am vândut și azi și ieri și alaltăieri”, a spus Slavici în apărarea sa.
Ziarul „Universul”, în ediția din 14 februarie 1919, își informa cititorii despre acuzarea, de către Parchetul Curții Marțiale, la Văcărești, a unora dintre colaboratorii Gazetei Bucureștilor, pentru „atentat la siguranța statului și concurs dat inamicului”. Printre ei: I. Slavici, T. Arghezi, D. Karnabatt, I. Grosman, Dem. Theodorescu, Leontin Iliescu, A. Camburopol.
Sentința a fost considerată nedreaptă de opinia publică. O campanie de presă fără precedent și presiunea publică pusă pe autorități a condus în final la eliberarea sa, după mai puțin de un an de detenție. Scriitorul a fost eliberat la sfârșitul anului din închisoarea Văcărești.
Declinul și sfârșitul
În 1921 va publica volumul „Închisorile mele”, iar trei ani mai târziu „Amintiri”. În aceste memorii își justifică activitatea militantă din Transilvania și din Vechiul Regat și descrie marea pierdere pe care a suferit-o prin dispariția manuscriselor. Nedreptățit și bolnav după celulele reci și mucegăite, Ioan Slavici se retrage la fiica sa, Lavinia, la Panciu, în Vrancea. Moare în satul Crucea de Jos, la 17 august 1925, și este înmormântat la Schitul Brazi din Panciu.
„Nu duc cu mine nici un gând ascuns, tot am lăsat aici pe pământ, în scris și cu fapta” – au fost ultimele cuvinte rostite pe patul de moarte către soția sa.
Opera lui Slavici
Împreună cu Ion Creangă, Slavici a fost cel care a pus bazele prozei moderne.
– Comedii
“Fata de birău” (1871);
“Toane sau Vorbe de clacă” (1875);
“Polipul unchiului” (1875).
– Drame istorice
“Bogdan Vodă” (1876);
“Gaspar Graziani” (1888).
– Povești
„Zâna Zorilor”;
„Florița din codru”;
„Doi feți cu stea în frunte”;
„Păcală în satul lui”;
„Spaima zmeilor”;
„Rodul tainic”;
„Ileana cea șireată”;
„Ioanea mamei”;
„Petrea prostul”;
„Limir-împărat”;
„Băiet sărac”;
„Împăratul șerpilor”;
„Doi frați buni”;
„Băiat sărac și horopsit”;
„Nărodul curții”;
„Negru împărat”;
„Peștele pe brazdă”;
„Stan Bolovan”;
„Boierul și Păcală”.
„Nuvele de Ioan Slavici”
“Popa Tanda” (1873);
“Scormon” (1875);
“La crucea din sat” (1876);
“Crucile roșii” (1876);
“O viață pierdută” (1876);
“Gura satului” (1878);
“Budulea Taichii” (1880);
“Moara cu noroc” (1880);
“Pădureanca” (1884);
“Comoara” (1896);
“Vatra părăsită” (1900);
“La răscruci” (1906);
“Pascal, săracul” (1920).
„Romane scrise de Slavici”
“Mara” (1894);
“Din bătrâni” (1902);
“Din bătrâni. Manea” (1905);
“Corbei” (1906);
“Din două lumi” (1920);
“Cel din urmă armaș” (1923);
“Din păcat în păcat” (1924).
Autor: Alexandru Balaci
Bibliografie
https://www.enciclopediaromaniei.ro/wiki/Ioan_Slavici
https://historia.ro/search?q=ioan+slavici
Ioan Slavici, Închisorile mele, editura Librăria Universala, Alcalay & Co., 1921.
Dimitrie Păcuraru, Dicționar de literatură romană – Scriitori, Reviste, Curente, Editura Univers, București, 1979.
RADOR – 18 ianuarie
