Dionisie Șincan: “În anii ’50 la angajare a contat originea socială şi apoi pregătirea.”
Instalarea regimului comunist a adus după sine profunde schimbări în societatea română. “Dosarul politic” a început să fie singurul criteriu de angajare și apoi de promovare. Prima instituție care a avut de suferit a fost armata. În august 1945, peste 200 de generali și colonei din armată au fost dați afară acuzați că au luptat pe frontul de est sau au sprijinit regimul mareșalului Antonescu. Apoi, la 9 august 1946, tot din motive politice, peste 9000 de ofițeri și 5500 subofițeri au fost dați afară din armată. Un an mai târziu, în 1947, toți diplomații și funcționarii Ministerului de Externe au fost și ei disponibilizați, fără să li se asigure un loc de muncă conform pregătirii pe care o aveau – toți având studii superioare făcute în țară sau la universități occidentale. Începând cu anul 1945, Societatea de Radiodifuziune a cunoscut și ea shimbări dramatice. Toți redactorii au fost dați afară. Au fost acuzați că au servit un post de radio care a făcut propagandă împotriva URSS. Nu a contat că redactorii aveau studii superioare, că și dactilografele erau absolvente de liceu. Toți au fost dați afară, inclusiv inginerii care asigurau din punct de vedere tehnic buna funcționare a Radioului. Pentru foștii salariați a început o perioadă grea, dosarul politic nu i-a lăsat să ocupe un post conform pregătirii lor. În locul lor au fost angajați cei care aveau un “dosar politic bun” adică proveneau din familii modeste și nu aveau rude stabilite în străinătate sau care făcuseră politică în perioada interbelică. În 1950, prin repartiţie de la Școala de literatură „Mihai Eminescu” a Uniunii Scriitorilor a fost angajat în Radio și Dionisie Șincan.
„M-am angajat la Radio în 1950 prin repartiţie de la faimoasa Școală de literatură „Mihai Eminescu” a Uniunii Scriitorilor. Am absolvit şcoala asta prin iulie, m-am dus în vacanţă, în septembrie m-au căutat cu Miliţia acasă, că eu uitasem, pur şi simplu că există o Școală de literatură. Fusesem propus pentru Școala de literatură de către cenaclul literar de la Constanţa. Activam în acest cenaclu pentru că eu aveam intenţia să urmez Filologia. Și m-am dus şi am dat examen la Filologie. Am intrat la Filologie. Dar am avut surpriza să fiu chemat la Școala de literatură. Am trecut la Școala de literatură pentru că aveam nişte avantaje: unu – că intram într-un mediu scriitoricesc care mă interesa foarte mult; în al doilea rând, pentru că la Filologie bursa era numai „mîncare şi căldare”, dincoace căpătam şi salariu. Și al treilea avantaj: după terminarea studiilor, Școala de literatură era asimilată cu primul an de la Filologie. Am terminat Școala de literatură şi am fost repartizat la Radio unde am intrat ca reporter 1… adică cel mai de jos post. Mi s-a dat la Cultural să mă ocup de „Recomandări culturale”. Ce însemna asta?! Erau cinci minute zilnic de informaţie în legătură cu spectacole cinematografice, de teatre. Aşa a început ucenicia mea la Radio şi treptat-treptat am intrat în ceea ce mă interesa mai mult: reportajul.
În momentul în care am venit eu, Redacţia Culturală era plasată la etajul 1 din clădirea veche unde azi este Compartimentul de Resurse Umane. Etajul acela era al Redacţiei Culturale. Clădirea mare era încă în construcţie. [Redacția Culturală] era o redacție oarecum numeroasă, formată dintr-un personal destul de pestriţ. Erau și oameni în vârstă care veneau din vechea Radiodifuziune şi oameni de vârstă medie: intelectualii. Conform mentalității de atunci, erau socotiți mică burghezie şi burghezie. Cei care au fost angajaţi imediat după ’50 au fost angajaţi după o selecţie foarte severă, în primul rând al originii sociale şi de-abia în al doilea rând în funcţie de pregătire. În ideea celor de atunci, eu aveam o origine socială “sănătoasă”. Eu lucrasem în port la Constanţa și fusesem asimilat cu hamalii, cu docherii. De fapt, am lucrat pe platforma de export de cherestea şi unde eram un fel de funcţionar care trebuie să calculeze tot timpul volume…. Dar în acelaşi timp puneam mâna la încărcare, deci eram un docher. Și aşa eram trecut pe biografia mea – docher.
Deci la Radio intram într-o redacţie în care eram socotit un element muncitoresc. Și m-am simţit stingher, pentru că mi se spusese: „Vezi că te duci acolo şi dai numai de burghezi!” Și când am intrat aici, era o lume care pentru mine era cunoscută pentru că la Constanţa era mediul meu – taică-meu fusese contabil, deci mic funcţionar. Aici [la Radio] în ’50 când am intrat am găsit o lume de intelectuali. În redacţie lucrau numai oameni care aveau studii superioare și o pregătire serioasă în domeniul filologiei, filosofiei, în domeniul teatrului. Cunoșteau limbile străine . Primul care m-a impresionat cel mai mult a fost redactorul şef Naftulie David. I-am fost prezentat prima oară de secretarul general de redacţie. Când l-am văzut, am zis că este o mutră de ţăran, un tip mărunţel, solid, bine legat, faţă ciupită de vărsat şi vorbea cu un pronunţat accent moldovenesc. Și i-am spus: „Bună ziua, tovarăşe Nicolae David” – că eu îl ştiam „N. David”. Și mi-a spus: „Nu mă numesc Nicolae, mă numesc Naftulie”. Aşa am aflat eu că el este evreu. A fost un om extraordinar. Foarte atent cu cei tineri care intrau şi îi apăra de primejdii, pentru că eram inconştienţi! Omul a apărat întotdeauna pe cei tineri şi care promiteam. Al doilea care m-a impresionat a fost Alexandru Balaci, profesor universitar, italienist şi după cîte ştiam atunci ilegalist. El împreună cu Mihnea Gheorghiu fuseseră în ilegalitate. Veneau oarecum din grupul lui Gheorghiu Dej. Era un intelectual de rasă. M-a impresionat, în primul rând, prin bunătatea lui, prin atenţia cu care se ocupa de noi, cei tineri veniţi acolo. Omul era foarte atent şi cu ceilalţi, din vechea gardă. Făcea notă aparte faţă de comuniştii care erau atunci. Mai erau cei de vârsta mea sau puțin mai în vârstă. Printre aceștia era G.C. Nicolescu, conferenţiar universitar, specialist în Vasile Alecsandri şi care fusese epurat de la Facultatea de Filologie şi trimis la Radio la un fel de “muncă de jos”. Era o Secţie de istorie şi critică literară, formată din doi oameni. În fruntea acestei secţii era Dinu Săraru, actualul scriitor, cred că atunci avea vreo 18 ani. Și în această secţie am intrat eu”.
[Interviu realizat de Virginia Călin, 1998]
