Context
Pe data de 27 ianuarie 1859, la Potsdam (în Germania de astăzi) se năștea Friedrich Wilhelm Viktor Albert, rege al Prusiei și împărat al Germaniei Imperiale, care a trăit din 1918 până în 1941 în exil, departe de patria pentru care fost instruit. Wilhelm a fost învinuit pentru începutul Primului Război Mondial, care a pus capăt și perioadei imperiale în Germania. Wilhelm a rămas în istorie ca cel care l-a eliminat din politică pe cancelarul Otto von Bismarck, preluând controlul asupra politicii externe a Germaniei, pe care acesta a conturat-o în jurul expansionismului teritorial, economic și colonial. În timpul domniei sale, au existat pe scena internațională împăratul Franz Joseph și țarul Nicolae al II-lea. Tot în timpul domniei lui Wilhelm, a fost trimis Lenin cu trenul care a început revoluția bolșevică în Rusia și a dărâmat regimul țarist.
Primii ani
Wilhelm a fost cel mai mare fiu al împăratului Frederick al III-lea și al prințesei Victoria, prima odraslă a reginei Victoria I a Marii Britanii. Viitorul împărat s-a născut cu un defect la brațul stâng, care conform unor istorici, i-ar fi influențat comportamentul pe durata vieții acestuia. Tatăl acestuia a avut noblețea și inteligența de a conduce, însă nu a reușit să se impună în relația cu Victoria. Victoria a profitat de frica acestuia de a se impune și a dominat relația dintre ea și tatăl lui Wilhelm. Ultimul împărat a făcut parte din familia de Hohenzollern. Mama sa a încercat să-i transmită valorile liberale englezești, pentru a-l transforma conform modelul politic englez, însă societatea germană impunea un model de conducător ferm, care să se impună în viața politică, motiv pentru care Wilhelm nu a adoptat aceste valori. O altă influență în viața viitorul împărat, pe lângă mama lui, a fost și Georg Hinzpeter, un calvinist care i-a inspirat simțul datoriei. Pe toată perioada copilăriei, împăratul a fost poreclit Fritz.
A fost educat la Kassel și la Universitatea din Bonn din dorința părinților care doreau să-l vadă mai liberal și mai puțin milităros. Însă, Wilhelm a preferat cariera militară, conform tradiției regale prusace, obținând rangul de ofițer, datorită personalității sale puternice. Relațiile sale cu Otto Von Bismarck au fost bune la început, cancelarul încercând să se apropie de viitorul împărat, pentru a-și menține poziția politică. Bismarck a introdus multe intrigi, care l-au Wilhelm să își urască mama, considerând că neamul englez poartă vina pentru decesul tatălui său și pentru dizabilitatea sa. Nici mama lui, Victoria, nu a fost apropiată de Wilhelm, din pricina defectului său la brațul stâng.
Faptul că mama l-a ignorat, l-a marcat pe Wilhelm care s-a apropiat inițial de Bismarck și a ignorat tradițiile liberale ale părinților săi. Pe 27 februarie 1881, Wilhelm se căsătorește cu prințesa Augusta Victoria de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Augustenburg, fiica cea mare a ducelui Frederick VIII de Schleswig-Holstein. Bismarck a fost un susținător al acestei mariaj, sperând ca va rezolva problema dintre Guvernul prusac și tatăl Augustei. În realizarea acestei căsătorii, Wilhelm a întâmpinat opoziția familiei sale izvorâtă din faptul că tatăl viitoarei mirese nu era un suveran. Augusta Victoria era o persoana cu interese intelectuale limitate, fără imaginație sau talente, care îl plictisea pe Wilhelm.
Tronul
În 1888, bunicul lui Wilhelm, Wilhelm I moare la vârsta de 90 de ani. Liberalii au sperat că succesorul lui Wilhelm I, Frederick, va modifica constituția în vederea atribuirii unor puteri mai mari către cancelar, care să conducă și Reichstag-ul. Acest lucru nu s-a confirmat, întrucât Frederick a avut cancer în momentul în care a urcat pe tron și, în scurtă vreme, la doar 29 de ani Wilhelm al II-lea a devenit împărat. Pe 18 martie 1890, Wilhelm l-a determinat pe Bismarck să renunțe la poziția de cancelar. În acel moment, Bismarck avea o vârstă înaintată și nu mai putea rezolva problemele care apăreau în societatea germană. După îndepărtarea lui Bismarck, Wilhelm a exercitat o dictatură personală asupra societății. Primul cancelar post Bismarck a fost Leo von Caprivi (1890-1894), care și-a înțeles rolul precum al unui general care trebuie să fie loial față de monarhul său. În cei patru ai funcției sale, Caprivi a încercat să identifice soluții pentru problemele din societate, introducerea învățământului primar, finanțele și multe alte reforme pe care Bismarck le-a început.
În politica externă, împăratul nu a mai înnoit tratatul cu Rusia Țaristă, care a expirat în 1890, lucru care a deschis ușa unei înțelegeri între Franța și Rusia, în 1894. Acest lucru a reprezentat distrugerea politicii de izolare a Franței pe care Bismarck a demarat-o în urma războiului franco-german (1870-1871). Pe de altă parte, pe 1 iulie 1890, a fost încheiată o înțelegere cu Marea Britanie, prin care englezii cedau insula Heligoland, lucru neînțeles de opinia publică germană. În schimbul insulei, germanii se obligau să respecte granițele din Africa de Est, ceea ce a provocat nemulțumirea politicienilor cu viziuni colonialiste, care sperau unirea Ugandei, Witu și a Zanzibarului.
Din 1894, Wilhelm a început să se implice total în politica externă, luând decizii de unul singur și fără a se mai consulta cu diplomații de carieră. În 1896 face o primă gafă când trimite cunoscuta „telegramă Kruger” președintelui Republicii Sud-Africane, Paul Kruger, felicitându-l pentru respingerea unui raid britanic. Această cordialitate a împăratului german a declanșat o reacție puternic anti-germană a opiniei publice engleze. În 1897, a fost pregătită o lege specială pentru marina germană, care provoacă teamă în rândul opiniei publice britanice. Prin această lege, marina germană urma să se dezvolte la potențialul ei maxim, pentru a putea concura cu cea britanică. Această lege a fost văzută ca act de înarmare.
Din 1904, el continuă implicarea în politica externă, inspirând și mai multă teamă în rândul opiniei publice britanice. În 1908, împăratul acordă un interviu publicației The Daily Telegraph, prin care a mărturisit că o mare parte din populația Germaniei manifestă puternice sentimente anti-britanice. În 1911, în timpul crizei marocane, Wilhelm încearcă să intervină peste Franța, fiind aproape de începutul unui nou război între Franța și Germania. Wilhelm a profitat de problemele prezente în interiorul dualismului austro-ungar, încurajând partea austriacă să adopte o atitudine prin care să respingă orice compromis. Această implicare a fost și unul dintre motivele care a determinat începutul Primului Război Mondial.
În 1918, împăratul Wilhelm al II-lea a realizat că Germania a pierdut tot ce clădise în timpul predecesorilor săi și mai mult de atât, el a pierdut și tronul. Inițial nu a vrut să abdice, însă a fost forțat pe 9 noiembrie să părăsească Germania și să se refugieze în Olanda, unde va rămâne până la moartea sa, în 1941.
În jurnalul său, I.G. Duca a relatat faptul că, din 1913, Wilhelm i-a mărturisit regelui Spaniei că va avea loc o mare confruntare mondială și că acest lucru este inevitabil. Practic, s-a știut cu mult înainte de comiterea asasinatului de la Sarajevo că în lumea va avea loc un război global. Cel care a răspândit acest informații a fost chiar Wilhelm I, care ar fi pavat drumul către această confruntare.
Hitler și Wilhelm I
În momentul în care regimul nazist a ajuns la putere, Adolf Hitler i-a trimis în mai multe rânduri felicitări și cadouri fostului împărat, cu ocazia zilelor sale de naștere. După cum a mărturisit în multe interviuri din epocă, Hitler l-a respectat pe împăratul Wilhelm I, dar nici nu a dorit ca el să încerce să emită pretenții la tronul Germaniei.
Autor: Alexandru Balaci
Bibliografie
https://www.britannica.com/biography/William-II-emperor-of-Germany/Role-in-World-War-I
https://historia.ro/sectiune/portret/wilhelm-al-ii-lea-ultimul-kaiser-579941.html
https://www.britannica.com/biography/Victoria-wife-of-Frederick-III-of-Prussia
Articole
Kollander, Patricia. “Empress Frederick: The Last Hope for a Liberal Germany?” The Historian 62, no. 1 (1999): 47–62. http://www.jstor.org/stable/24450537.
Mommsen, Wolfgang J. “Kaiser Wilhelm II and German Politics.” Journal of Contemporary History 25, no. 2/3 (1990): 289–316. http://www.jstor.org/stable/260734.
Memorii
I.G.Duca, Memorii:volumul I, Editura Machiavelli, București, 1997.
RADOR – 27 ianuarie
