Context
Pe 26 ianuarie se împlinesc 1925 de ani de când, după moartea Cocceius Nerva, pe tronul Imperiului Roman a urcat fiul adoptiv al acestuia, Traian (Marcus Ulpius; 53-117 d.H.). În timpul domniei lui Traian, Imperiul a căpătat cea mai mare extindere teritorială, în anul 106 intrând în componenţa sa şi Dacia. (Unele surse menţionează ca dată a acestui eveniment 28 ianuarie).
Faptul că istoria consemnează peste mii de ani faptele unui om înseamnă că, fără tăgadă, ele sunt în afara obișnuitului.
În galeria împăraților romani, figura lui Marcus Ulpius Traianus se remarcă în mod similar cu aceea a lui Augustus, Vespasianus, Marcus Aurelius, Septimius Severus. Domnia lui Traianus (98-117) reprezintă momentul de maximă putere si expansiune teritorială a Imperiului Roman. Senatul i-a acordat titlul Optimus Princeps (Cel mai bun dintre principi) în 114 și a creat o tradiție în a adresa urmatorilor împărați urarea: “Sa fii mai fericit decât Augustus și mai bun decat Traian!”
Pentru a înțelege motivele acestor demersuri ale Senatului vom descrie personalitatea lui Traianus, care în istoria Romaniei este cunoscut mai mult prin faptul că a cucerit Dacia.
Se împlinesc 1925 de ani (98 d.H.), de când, în urma morţii împăratului Cocceius Nerva, pe tronul Imperiului Roman a urcat fiul adoptiv al acestuia, Traian (Marcus Ulpius; 53-117 d.H.). În timpul domniei lui Traian, Imperiul a căpătat cea mai mare extindere teritorială, în anul 106 intrând în componenţa sa şi Dacia. Totuși, unele surse menţionează ca dată a acestui eveniment 28 ianuarie.
Cine era Traian?
Marcus Ulpius Traianus s-a născut în orașul Italica, din provincia Baetica, acum 1960 de ani, în septembrie 53 d.Hr. Adversarii împăratului îi reproșau acestuia că ar fi străin nu doar de Roma, ci chiar de Italia și de latinitate, deși era descendent al unei vechi familii din orașul Tuder, din Umbria, care participase la colonizarea Hispaniei Spre deosebire de coloniștii greci, cetățenii romani care întemeiau o colonie își păstrau și-și transmiteau din generație în generație calitatea și privilegiile de cetățeni ai Romei, indiferent de domiciliu, așa că strămoșii lui Traian și însuși viitorul împărat erau doar hispanienses, domiciliați în Hispania, și nu hispani, peregrini originari din Hispania.
Cetățean roman, deci, cu drepturi depline, Traian rămâne totuși primul împărat care nu e născut măcar în Italia, cum fuseseră Flavii, urmași ai unui arendaș de colectare a impozitelor din orășelul Falacrina, de lângă Reate, în ținutul Sabinilor, dacă nu chiar la Roma, cum fuseseră toți iulio-claudienii – reprezentanți ai unora dintre cele mai vechi și mai ilustre familii romane.
Tatăl lui Traian, Marcus Ulpius Traianus, ar fi fost primul din familie cu o carieră politică și militară importantă, devenind senator și comandant al legiunii a X-a Fretensis în Războiul Iudaic din 67-68 d.Hr., sub comanda viitorului împărat Vespasian, care îl recomandă apoi pentru funcția consulară și îl înscrie printre patricieni – cea mai înaltă categorie nobilă din ordinul senatorial. Ulterior, probabil în anul 75, este desemnat guvernator al provinciei Syria – cheia întregului Orient Apropiat atunci ca și acum, iar apoi al provinciei sale natale, Baetica.
Traian devine ofițer sub comanda propriului său tată. Este apoi ales mai întâi quaestor și apoi, în 85, praetor la Roma, intrând astfel în Senat: e posibil ca la această perioadă să se refere mai târziu Plinius cel Tânăr când scrie că Traian „a împărțit cu noi – senatorii romani ostili lui Domițian – și viața, și primejdiile, și fricile”. După asta, primește comanda legiunii a VII-a Gemina, staționată la Legio (Leon), în Hispania Tarraconensis. În 88/89 d.H, la cererea expresă a împăratului Domițian, el își conduce ostașii în Germania Superior, unde o răscoală condusă de Saturninus punea în pericol imperiul. Deși Traian ajunge abia după înfrângerea rebelilor, Domițian e plăcut impresionat de rapiditatea și zelul său, răplătindu-l cu un prim consulat în anul 91.
Noul împărat, acum numit Imperator Caesar Nerva Traianus Augustus, a fost acceptat fără vreo dificultate aparentă, atât de Senat, cât și de armată. E destul de clar că desemnarea lui de către Nerva era un soi de garanție implicită a colaborării acestor două forțe fondatoare ale puterii imperiale. Forma specifică a noului pact politic va fi imediat afirmată de noul împărat, care nu a ezitat ca, imediat după asumarea prerogativelor funcției supreme, să îi condamne la moarte pe pretorienii care îl siliseră pe predecesorul său să-i pedepsească pe asasinii lui Domițian, ceea ce afirma nu doar refuzul rolului de arbitru al puterii imperiale pe care prea adesea îl jucase garda imperială, ci și continuitatea în raport cu opoziția Senatului contra ultimului dintre Flavii. În felul acesta, era atenuată și amintirea, altminteri de netăgăduit, a faptului că Traian își datorase ascensiunea în cea mai mare parte protecției lui Domițian.
Panegiricul lui Plinius subliniază această alianță între armată și Senat, întrupată în persoana împăratului. Pe de-o parte, el exagerează meritele militare ale lui Traian, care, la data adoptării sale de către Nerva, avusese o carieră obișnuită, alternând comanda militară cu funcțiile de administrare, și nu se distinsese prin fapte excepționale de arme; pe de altă parte, Panegiricul abundă în detalii și argumente referitoare la excepționala „civilitas” vădită de împărat mai ales în relația sa cu Senatul. Etimologic, „civilitas” derivă de la civis, „cetățean” – ca și românescul „politicos”, care provine de la grecescul „polis”, „cetate” – dar unește ideea de cuviință, respect – în cazul dat, respect față de Senat și de tradiția augustană a deferenței formale față de această venerabilă instituție – și pe cea de superioritate a puterii civile față de cea militară.
Popularitatea lui Traianus în rândurile romanilor reiese și din urmatorul pasaj din Dio Cassius: ”Era dăruit de natură cu atâta înălțime de caracter, încât când a ridicat Circul cel mare din ruinele sale, puse pe el o inscripție în care arată că l-a facut astfel, ca să încapă în el tot poporul roman. Deci îi plăcea mai mult să fie iubit pentru aceasta decât onorat. Se purta cu blândețe față de popor și cu demnitate în relațiile sale cu Senatul; era iubit de toți, dar netemut de nimeni, în afară de inamici. Lua parte la vânătorile organizate de cetățeni, la ospețele, lucrările, proiectele și petrecerile acestora, ocupând adesea al patrulea loc la masă și nu se sfia să intre în casele cetățenilor fără gardă. Nu poseda la perfecție știinta oratoriei, dar îi știa rostul și o folosea. Nu era nimic în care să nu se remarce…. el bea vin până se sătura, fara a se îmbăta, iar la petrecerile sale nu vătăma pe nimeni.”.
Încă Augustus făcuse eforturi importante pentru a atenua pe cât posibil percepția rolului predominant pe care factorul militar îl juca în noua alcătuire politică pe care o instaurase. Calitatea de imperator – comandant militar suprem – era esențială pentru puterea imperială, și generează chiar un prenume sui generis pentru cel dintâi împărat, ale cărui „tria nomina oficiale” sunt, începând din anul 27 î.H., Imperator – prenume, Caesar – nume gentilic, Augustus – cognomen. Acestora, Traian le va adăuga și cognomenul Nerva al părintelui său adoptiv, precum și așa-numitele „cognomina ex virtute”, nume personale datorate victoriilor în bătălii: Germanicus din 97, Dacicus de la sfârșitul anului 102, Parthicus din 114, împreună cu Optimus, „cel mai bun”, epitet care aduce inevitabil în memoria oricărui locuitor al Imperiului, fie el roman sau nu, numele zeului celebrat în întregul spațiu controlat de Roma – Iuppiter Optimus Maximus.
Traian nu doar că a lărgit granițele Imperiului Roman ce a ajuns în timpul lui la întinderea teritorială maximă, ci a fost un împărat ferm și drept, iar față de supușii săi s-a arătat mărinimos. Cu totul alte sentimente a avut pentru străini, însă el a fost împăratul Imperiului Roman și pentru romani a fost „cel mai bun”.
Traian a rămas cunoscut pentru luptele pe care le-a purtat ce au adus noi teritorii imperiului. Este însă recunoscut pentru campania pe care a dus-o împotriva dacilor care atacau frecvent așezările romane de la graniță. Deși conflictele între daci și romani au apărut din timpul lui Domițian, pacea încheiată de acesta cu Decebal, regele dac, avantajoasă pentru daci, după cum scria Cassius Dio, și nefavorabilă pentru romani, a fost motivul pentru care Traian a pornit în anul 101 împotriva dacilor cu o armată echipată adecvat și formată din peste 150.000 de soldați. După mai multe bătălii, dacii, de trei ori mai puțini, s-au declarat învinși și Decebal a fost nevoit să accepte condițiile impuse de romani.
Dornic de revanșă, Decebal a încălcat acordul făcut cu împăratul Traian. În anul 105, când împăratul roman s-a reîntors în Dacia a fost necruțător.
Înfrânt, Decebal s-a sinucis și o parte din teritoriul Daciei a devenit provincie romană. Triumful lui Traian a fost celebrat 135 de zile în întreg imperiul. Bogățiile luate din Dacia au făcut Roma și mai prosperă, au susținut multe alte campanii romane și au fost folosite în întreg imperiu – s-au făcut drumuri, poduri, apeducte, iar în Roma a fost construit un for și înălțată o măreață columnă din marmură.
„După ce a cucerit-o (Dacia) și l-a învins pe Decebal, conducătorul geților, puternicul Traian a adus romanilor cinci milioane de livre de aur o cantitate dublă de argint în afară de cupe și lucruri scumpe, depășind orice prețuire, apoi turme și arme.”
Autor: Alexandru Balaci
Bibliografie
https://www.britannica.com/biography/Trajan
https://education.nationalgeographic.org/resource/trajan
https://www.worldhistory.org/trajan/
https://www.britishmuseum.org/collection/object/G_1805-0703-93
https://www.nationalgeographic.com/culture/article/trajan
RADOR – 27 ianuarie
