Mircea Carp la 100 de ani
Fiinţa sa nobilă prin naştere (după mamă aparţine vechii familii Catargi) şi prin calităţile sale umane, a atins veacul. A trăit istoria cu luciditate şi a tălmăcit-o pentru sine şi pentru alţii, de la microfon sau în cărţile sale, cu un foarte util simţ al echilibrului. L-au ajutat, poate, rigoarea de ofiţer şi de fiu de ofiţer, buna educaţie, înţelepciunea şi, nu în ultimul rând, umorul…
Acesta este domnul Mircea Carp, plecat din R.P.R. în 1948, devenit jurnalist la posturile de radio Vocea Americii (1951-1978) şi Europa Liberă (1979-1995), cunoscut şi îndrăgit de generaţii de ascultători din România comunistă şi post-comunistă. Fie că a fost pe front, în închisoare sau la radio, „şi-a văzut de treabă”, ne povesteşte cu modestie domnul Mircea Carp, aflat acum la vârsta de 100 de ani. În acest răstimp, a mers pe firul principiilor sale: de a se opune prin diferite mijloace comunismului şi de a sluji adevărul.
Aflăm aceste lucruri şi încă multe altele din cele peste şase ore de interviu pe care domnul Mircea Carp le-a oferit Arhivei noastre de istorie orală, daruri pe care le preţuim şi le scoatem la iveală, împreună cu mulţumirile noastre pentru întreaga colaborare.
„Prima epurare din armată”
„În 1946, până la 9 august, eu făceam încă parte din cadrele Armatei Române, eram sublocotenent, terminasem războiul – şi cel din Răsărit şi cel din Apus – fusesem rănit, decorat şi îmi vedeam de treabă în unitatea mea, centrul de instrucţie al cavaleriei, de la Sibiu. Moralul în armată era însă la acea dată foarte scăzut şi mă refer în special la ofiţeri şi la subofiţeri, pentru că un an mai înainte fusese aprobată deja legea cadrului disponibil care prevedea scoaterea din cadrele active ale armatei ale unui mare număr de ofiţeri şi de subofiţeri. Dar nimeni nu ştia exact când va avea loc şi în ce condiţii, deşi cu toţii, ca să spun aşa, eram siguri că vor fi condiţii de ordin politic în primul rând, adică toţi ofiţerii şi chiar subofiţerii care nu se arătau a fi în favoarea noului regim din ţară – la ora aceea un regim doar pro-comunist – cu Petru Groza, dar era clar că lucrurile vor evolua de aşa natură că până la urmă vom avea un regim comunist în ţară.
Ei bine, la 9 august 1946 au apărut listele cu cei peste 9 000 de ofiţeri din cadrele active care au fost trecuţi în cadru disponibil. Îmi aduc aminte, legea a apărut într-un moment în care unităţi ale Centrului de instrucţie a cavaleriei de la Sibiu şi ale unui Regiment de artilerie din Sibiu ne găseam în munţi pentru ca să stingem pădurile. Când am revenit de la această operaţiune, la Sibiu, dimineaţa, a venit ordonanţa şi mi-a dat ziarul, cred că se chema Glasul Armatei, în care erau trecute toate aceste nume şi printre ele era trecut şi numele meu. Prima <epurare>, de fapt, a unui număr respectiv destul de mare de ofiţeri români, dar mai ales generali şi colonei, avusese loc ceva mai înainte şi anume în august 1945. […] Am fost ţinuţi în ceea ce se cheamă <cadru disponibil> timp de un an de zile, adică la dispoziţia guvernului, spre a fi folosiţi în orice capacităţi, în orice împrejurări ar fi fost nevoie de noi, pentru ca un an mai târziu să fim trecuţi în rezervă. […]
Cum vă spuneam, în dimineaţa de 9 august a apărut ziarul armatei cu numele ofiţerilor deblocaţi, m-am dus la cazarmă să mă prezint şi deja la ora 8 dimineaţa nu am mai avut voie să intru în cazarmă. A doua zi a trebuit să mă prezint la comandantul unităţii, împreună cu alţi o serie de ofiţeri din unitate trecuţi în <cadru disponibil>, unde ni s-au dat ultimele instrucţiuni: că nu mai avem ce căuta în unitate, nu mai avem ce căuta în armată. Desigur, a fost o despărţire foarte grea…”
„Am fost cu toţii arestaţi, mai puţin Mihai Sadoveanu”
„Am fost arestat la Oaşa, sus, pe munte. Coincidenţa a făcut ca să fie tot pe 9 august, [dar] 1947. Mă dusesem pe munte într-o misiune de a pleca mai departe de la Oaşa şi a mă întâlni cu un grup de ofiţeri români care erau în munţi şi care pregăteau – de fapt pregăteam, pentru că lucrasem şi eu ceva la Bucureşti în legătură cu această situaţie – o rezistenţă armată [anticomunistă]. Motivul oficial, ca să zic aşa, a fost că mă duceam sus, pe munte, la Oaşa, să mă întâlnesc cu Şerban Ghica, cu care sunt rudă şi care se găsea pe munte, şi să-i spun să coboare la Bucureşti, pentru că e vorba să i se confişte casa familiei, casa lui din Bucureşti, de pe Calea Victoriei.
Ei, plecând la Sibiu, […] pe drum am făcut imprudenţa să mă destăinuiesc unui preot român din Sebeş-Alba şi să-i spun motivul adevărat al plecării mele pe munte. Nu pot să fiu sigur că el a fost acela care m-a denunţat, dar fiind singura persoană care a aflat adevărul misiunii mele în munţi, cred totuşi că acest preot din Sebeş-Alba a fost cel care m-a denunţat Siguranţei – pe vremea aceea Siguranţă era, nu Securitate. Din aceste motive, prefer să-i ţin numele sub tăcere. Sus, pe munte, la Oaşa, unde erau câteva vile – astăzi mi se pare că este un baraj acolo – pe vremea aceea era un lac foarte frumos de pescuit, unde avea casă şi Mihai Sadoveanu, avea casă şi Ionel Pop, nepotul lui Maniu, şi liderul naţional-ţărănist Stoichiţă. Îmi aduc aminte că am pregătit o seară foarte plăcută pe terasa vilei lui Ionel Pop, în prima zi a sosirii mele, urmând ca dimineaţa, înainte să se facă lumină, să plec mai departe.
Ei bine, dimineaţă, înainte să se facă lumină şi să pot pleca din casa domnului Stoichiţă, toate vilele de acolo – cred că vreo şapte la număr – au fost invadate de jandarmi şi de Siguranţă şi am fost cu toţii arestaţi, mai puţin Mihai Sadoveanu, care, cum am aflat mai târziu, plecase deja din după-amiaza zilei de 8 august de acolo. Probabil că le-ar fi fost autorităţilor comuniste destul de penibil să-l lase nearestat în timp ce ceilalţi – cum spuneam, Ionel Pop, Rozin, Carp, Stoichiţă, generalul Gheorghiu – ar fi fost arestaţi acolo. Ei, de acolo am fost dus la Alba Iulia şi de acolo mai departe la Sibiu, la Siguranţă. […]
De fapt, dumneavoastră ce pregătiserăţi, anume?
Rezervele de muniţii. Dar, mai important decât aceasta, un fel de activitate de partizanat, adică la momentul oportun, în cazul în care s-ar fi declanşat un conflict mondial – era vremea când toată lumea credea că americanii vor porni la o acţiune poate chiar militară împotriva sovieticilor – noi să putem acolo mobiliza şi ţărănimea, dar cu mijloacele noastre modeste sau mai avansate să putem crea acte de diversiune, să putem crea acte de sabotaj, în primul rând împotriva armatei sovietice, sperând că armata română va fi de partea noastră. Să nu uităm că era vorba de 1947, adică o perioadă de timp în care, totuşi, atmosfera anticomunistă era foarte puternică în ţară. Aveam de gând, de asemenea, să instalăm un post de radio. Nu aveam însă – şi aici se dovedeşte naivitatea noastră! – decât promisiunea că vom primi un aparat de radio-emisie, pe o arie destul de limitată, dar să putem transmite şi ştiri, dar mai ales comentarii, să putem comunica sentimentele noastre antisovietice populaţiei din regiune, ca să ţinem trează această atitudine anticomunistă.”
„Am reuşit să mă fofilez şi să nu dau nicio informaţie”
„La Sibiu am stat vreo trei zile, patru zile maximum, în care timp am fost anchetat şi o parte din cei arestaţi au fost puşi în libertate. Până la urmă, am rămas arestaţi numai Ionel Pop cu băiatul lui, Titu Pop, – care, literalmente, săracul de el, a intrat la apă fără nici o vină, decât că era băiatul lui Ionel Pop – şi cu mine. Am fost duşi de la Sibiu la Ministerul de Interne la Bucureşti. La Bucureşti am dat, în celulele din subsolul Ministerului de Interne – devenit mai târziu Comitetul Central al Partidului Comunist Român -, am dat deja peste toate aceste personalităţi care fuseseră arestate după [înscenarea de la] Tămădău şi unele chiar înainte. Mă refer la marele Iuliu Maniu, Mihalache, Popovici, mă rog, şi o serie de alte personalităţi. […]
Văzând autorităţile că nu reuşesc să răzbată în chestiunea misiunii mele adevărate în munte, au luat drept bună o anchetă în legătură cu prezenţa mea în cercul militar al Partidului Naţional Ţărănesc, pentru că era clar că, fiind arestat împreună cu ţărăniştii şi stând mereu cu dânşii, nu puteam face parte decât dintr-o organizaţie militară care să fie în legătură cu Partidul Naţional Ţărănesc. Aicea au greşit din nou, pentru că eu nu aveam absolut nici o legătură cu Partidul Naţional Ţărănesc şi am putut şi de data aceasta să mă deroghez, neavând ce să le spun, pentru că literalmente nu ştiam… inclusiv [cu toate] bătăile pe care le-am mâncat la Prefectura de Poliţie. Mă rog, nu vreau să spun că am fost un erou, pentru că nu aveam ce să tăinuiesc. Când spuneam că nu ştiu, nu ştiu! […]
Mă rog, anchetele au mers pe urmă în legătură cu activitatea mea în cadrul <darului american>, <dar american> care se distribuia în România prin Crucea Roşie. Din martie 1947, până la arestarea mea, sau, în fine, plecarea mea în munte, am condus nişte echipe care au distribuit <darul american> la Iaşi şi la Vaslui. Aicea, ce voiau anchetatorii să dea de urmă era dacă am transmis mesaje secrete din partea autorităţilor americane pentru diferite elemente ale Crucii Roşii române din Vaslui şi mai ales de la Iaşi. Aici, am reuşit – spunând pe jumătate adevărul – să mă fofilez şi să nu dau nicio informaţie, pentru că am recunoscut că am dus, în două ocazii, plicuri care erau închise. Dar, de fiecare dată – am spus – fiind vorba de un ofiţer, eu nu puteam să deschid plicul şi să văd ce este înăuntru. […]
Ei, de la Prefectura de Poliţie, spre sfârşitul lui noiembrie am fost mutat la [închisoarea] Văcăreşti, împreună cu alte persoane şi am rămas acolo până la începutul lui ianuarie când am fost eliberat, împreună cu alte cinci sau şapte persoane, dar cu dispoziţiunea clară să nu mă mişc din Bucureşti. Am rămas la Bucureşti, a venit abdicarea regelui, am ştiut foarte clar că acesta este începutul sfârşitului.”
[Interviu telefonic realizat de Mariana Conovici şi Octavian Silivestru, 1997]
