Mircea Carp, la 100 de ani
După ce a învăţat la Liceul Militar din Iaşi, apoi la cel de la Mănăstirea Dealu, Mircea Carp a luptat ca ofiţer pe front, în al Doilea Război Mondial. A fost rănit, a fost decorat, dar în România devenită comunistă a fost „epurat” din armată, într-una dintre primele serii de destructurare a Armatei Regale. După o scurtă arestare pentru activitate anticomunistă ce nu a putut fi în acel moment dovedită, în 1948 Mircea Carp a părăsit ţara. Avea să devină o voce cunoscută la postul de radio Vocea Americii (1951-1978), apoi şef adjunct al Serviciului românesc (1969), corespondent special al VOA pentru Europa (1975-1978) şi, mai târziu, redactor la postul Radio Europa Liberă (1979-1995) – realizator al emisiunii Programul politic.
Vizitele de serviciu în România
„Eram în concediu şi când m-am reîntors de la plajă, la hotel am găsit o notă, ca să chem imediat pe şeful Desk-ului românesc de la Departamentul de Stat. Sigur că am rămas foarte mirat, că nu înţelegeam de ce Departamentul de Stat doreşte cu atâta nerăbdare să ia legătura cu mine, mai ales că eram în concediu şi nu eram nici măcar şeful plin al Serviciului românesc. Desigur, am luat legătura cu şeful Desk-ului românesc şi mi-a spus: <Departamentul de Stat doreşte ca să te duci în România>. Sigur că a urmat o pauză la mine, nu înţelegeam de ce, eu fusesem închis în România, fusesem condamnat, era o… luptă întreagă anticomunistă pe care am dus-o în Statele Unite şi mai-nainte în Europa, de ce doreşte Departamentul de Stat ca să mă duc în ţară?! Explicaţia a venit imediat: preşedintele Nixon se duce în China şi din China va fi la începutul lunii august la Bucureşti. Vestea era extraordinară – că preşedintele american se ducea la Bucureşti – şi era extraordinar de mare pentru mine, că fusesem ales să fac parte din anturajul său şi în acelaşi timp ca reporter al Vocii Americii.
I-am amintit şefului Desk-ului românesc despre trecutul meu, despre problemele pe care le-am avut în România, i-am reamintit că sunt căsătorit, că am un copil şi că trebuie să mă gândesc foarte bine dacă eu pot să mă reîntorc în România fără nici o problemă. […] În cele 14 călătorii de serviciu pe care le-am făcut ulterior în ţară, am fost conştient întotdeauna de un anumit risc şi lucrul ăsta mi s-a atras atenţia chiar mai târziu de către [cel care va fi] ambasadorul Statelor Unite la Bucureşti [în anii 1973-1977], Harry Barnes. […] El mi-a spus foarte clar că relaţiile româno-americane sunt de aşa natură că pot să fiu sigur că nu mi se poate întâmpla nimic, dar – a adăugat Harry Barnes – <sigur> atât de mult cât cineva poate să fie <sigur> într-un regim comunist. […]
Pe urmă, pe măsură ce reveneam în ţară, după această călătorie cu Nixon – şi-am mai revenit de 13 ori până în 1978 când am trecut la Europa Liberă -, în timpul ăsta desigur că m-am dus şi am văzut o soră a mamei mele, Maria Catargi, […] m-am dus la Iaşi, la mormântul tatălui meu, acolo trăia încă cel mai mic frate al familiei Carp, avocatul Alexandru Carp, l-am văzut şi pe el.”
„Din nou acasă”…
„Care au fost primele dumneavoastră impresii la sosirea în ţară atunci, în 30 iulie 1969?
A fost o emoţie deosebită, mă întorceam în ţară după 21 de ani şi desigur nu numai grija întâlnirii cu Securitatea, desigur nu numai posibilitatea de a face parte din delegaţia primului preşedinte american care vizita România, desigur nu numai dorinţa de a vedea ce s-a realizat şi ce nu s-a realizat în ţară, în tot timpul absenţei mele, dorinţa de a vedea cum arată oamenii, cum arată locurile, toate lucrurile astea făceau parte din… sentimentele mele, din ceea ce mă muncea, cu zile înainte să mă urc în avion şi pe urmă în timpul avionului. Cel mai mult însă mă atrăgea dorinţa de a pune din nou piciorul pe pământul României, de a fi din nou – aşa cum am scris şi în cartea mea de mai multe ori – de a fi din nou acasă, deşi trebuie să recunosc că îmi făcusem o casă acuma şi-n America şi mă simţeam foarte bine în acea ţară primitoare.
Mai târziu, la Europa Liberă şi bineînţeles şi acum, la apusul vieţii mele, nu vorbesc decât despre <la noi> sau de <acasă>, pentru că totuşi acasă e acolo unde te-ai născut, acolo unde ţi-ai făcut copilăria, educaţia, în cazul meu acolo unde am luptat pe front, acolo unde am stat foarte-foarte puţin la închisoare, spre ruşinea mea faţă de deilalţi români care au stat atâţia ani de zile şi care mulţi au murit… şi când spun <spre ruşinea mea>, vă rog să mă credeţi că nu arunc o vorbă în vânt, eu a trebuit să plec din ţară, am fost trimis ca să plec din ţară, dar întotdeauna m-am simţit mic şi umilit în faţa celor care au suferit acasă. […]
Domnule Carp, dumneavoastră cum aţi văzut bucureştenii şi oamenii din ţară în toate aceste vizite pe care le-aţi făcut în anii ‘70?
Eu i-am văzut mai degrabă trişti, eu nu am văzut veselie, eu nu am văzut oameni cu feţele senine, care să se mişte, cât de cât, să se mişte în libertate. Oamenii erau preocupaţi, toţi aveau în mână fie serviete, fie unii sacoşe în care să-şi facă cumpărături; mergeau grăbiţi pe stradă. Oamenii cu care am stat eu de vorbă, chiar şi din cercurile oficiale – că, desigur, am avut multe relaţii – totul se desfăşura aşa, într-o atmosferă destul de cenuşie, care nu îmi permitea să detectez cât de cât o mulţumire.”
„Bau! V-am văzut…”
„Aţi simţit vreodată amestecul oamenilor Securităţii, direct sau indirect, în activitatea dumneavoastră, atât timp cât eraţi aici?
N-am fost stingherit niciodată în activitatea mea, dar am ştiut din primul moment când am sosit în ţară, la sfârşitul lui iulie 1969 şi până la sfârşitul lui august 1978, am ştiut că fieare pas pe care îl făceam era urmărit de Securitate. […] Ştiam foarte bine că geamantanul meu, la Hotelul Intercontinental, este scotocit. […] Într-o bună zi, mi-a venit ideea: dom’le, să am şi eu o dovadă clară a acestei supravegheri. Şi când am plecat de la hotel şi-am închis valiza care o aveam, am încercat să pun şi eu un fir de păr – citisem şi eu în cărţile de spionaj că firul de păr este o dovadă, văzusem pe James Bond 007, mă rog, – să pun un fir de păr la închizătoarea gemantanului. Mă rog, am încercat cu un fir, mi-a căzut, am încercat cu două, am încercat cu trei, până la urmă mi-a fost frică să rămân chel şi… am pus un fir de păr până la urmă şi-am plecat. Când m-am întors seara, n-am mai ştiut unde am pus firul de păr şi, mă rog, n-am avut nici o dovadă că geamantanul mi-a fost scotocit sau nu. A doua zi de dimineaţă m-am hotărât totuşi să mai fac o încercare, hai să-mi bat şi eu puţin joc de securişti şi, în valiza mea, pe o bucată de hârtie, am scris cu litere mari: <Bau! V-am văzut…> Am venit seara înapoi, hârtia era acolo, geamantanul era acolo, deci dovadă iar n-am avut… Mult mai târziu, câţiva ani mai târziu, eram la Europa Liberă, la München, când directorul departamentului, bunul şi regretatul meu prieten Nöel Bernard, m-a chemat la el în birou – eu eram atuncea realizatorul Programului politic – m-a chemat în birou la el unde, pe canapea, stătea un domn mai tânăr, rotofei. Şi Bernanrd îi spune, zice: <Uite, aici e Bau! V-am văzut…> Acest domn care răspundea la numele de Popa – eu constatasem de multă vreme că numele de Popa e un nume conspirativ pe care şi-l dădeau securiştii în toate sectoarele! -, mă rog, acest domn Popa lucrase la O.N.T. şi făcea parte dintr-o echipă de trei care avea şi misiunea de a scotoci geamantanele de la Hotelul Intercontinental. I-a povestit lui Bernard şi mi-a repetat şi mie că, atunci când a venit şi rândul camerei mele de la Intercontinental, au intrat înăuntru, unul avea misiunea să fotografieze exact valizele – pentru ca lucrurile să poată să fie puse la loc exact în forma în care fuseseră găsite – şi celălalt făcea percheziţia. Au deschis valiza şi au găsit acolo scris <Bau! V-am văzut…> Au râs amândoi şi unul din ei a spus, zice: <Hai s-adaug şi eu acolo: Şi eu!>, da’ ălălalt i-a spus: <Dacă scrii asta, înseamnă că noi ne demascăm>. N-au mai scris-o, dar i-a rămas în minte această… mică întâmplare de la Intercontinental, pe care acuma o povestea aici, la Europa Liberă.
Am mai avut, desigur, multe altele. Una… am fost odată invitat la nişte persoane la masă şi trebuia să vină la ora trei să mă ia maşina de la ambasadă. Am ieşit în stradă, să nu fac şoferul să aştepte mai mult decât trebuie. Maşina a întârziat puţin, vizavi era maşina Securităţii, nu era greu de… <descifrat>. Şi-atunci, văzând că maşina ambasadei întârzie mai mult decât mă aşteptam eu, m-am dus şi i-am spus şoferului: <Domnule, avem amândoi acelaşi drum. Nu vrei să mă duci dumneata la Ambasada Americană?> La care şoferul – care era desigur un securist – cu destul umor, mi-a răspuns: <Domnule Carp, avem aceeaşi destinaţie, da’ eu zic să mergem cu maşini diferite. De altfel, maşina dumneavoastră soseşte chiar acuma…”
„Aşteptam de multă vreme o schimbare”
„Putem considera că 15 noiembrie 1987, cu revolta de la Braşov, marchează începutul unei etape noi şi în actitivatea postului Radio Europa Liberă?
Cred că putem spune lucrul ăsta, pentru că ceea ce aşteptam de multă-multă vreme, o schimbare într-adevăr fundamentală în România, nu neapărat prin mijloace violente, ci, dacă se putea, printr-o evoluţie, cum era cazul în alte ţări… şi-aicea aş vrea să fac o mică paranteză. [Noi, la Europa Liberă] ne gândeam deseori la posibilitatea înlocuirii lui Ceauşescu, poate, cu două elemente mai moderate din conducerea partidului, la ora aceea ni se păreau Virgil Trofin cu Ion Iliescu. Mai târziu, după evenimentele din 1989 am fost deseori acuzaţi că noi am încurajat venirea lui Ion Iliescu la putere în România. Nu era deloc cazul, pentru că noi ne gândeam la situaţia din anii ’80 şi mai ales după evenimentele de la Braşov din ’87, de înlocuirea lui Ceauşescu cu oameni mai moderaţi, cum spuneam mai-nainte.
Bun, dar să ne întoarcem. Pentru noi, aşteptarea asta a atins o culme… de foarte scurtă durată – şi aceasta a fost, mă rog, revoluţia, răscoala de la Braşov din noiembrie 1987. Aşa cum am mai spus-o, poate, şi într-un alt interviu, eram de serviciu când mi-a venit ştirea din ţară că la Braşov au loc tulburări, că muncitorimea a ieşit în stradă. Conform instrucţiunilor pe care le aveam, nu numai Europa Liberă dar şi Vocea Americii şi-n general toate mediile de informare, nu puteam să dăm o ştire decât dacă era confirmată din două izvoare. Or, ştirea despre ceea ce se întâmpla la Braşov ne parvenise dintr-o singură sursă. Dar o sursă deosebit de importantă, o sursă de mare încredere. Aşa că Vlad Georgescu – care la acea dată era directorul Departamentului românesc la Europa Liberă – şi cu mine, care prezentam Programul politic, am ajuns la concluzia că, totuşi, să-i dăm drumul pe calea aerului pentru că ar fi fost prea târziu să aşteptăm până a doua zi…”
[Interviuri telefonice, realizate de Silvia Iliescu şi Mariana Conovici, 1997]
