Context
„Luaţi o jumătate de afirmare a unui ziar opozant şi amestecaţi-o bine cu jumătate de dezminţire a unuia guvernamental – iată o reţetă adeseori bună pentru a afla adevărul.” (Ion Luca Caragiale)
Context
Se năștea în anul 1852, la 30 ianuarie (unii istorici literari susțin că s-a născut la 1 sau 13 februarie, pe calendarul vechi), în satul Haimanale, județul Prahova, cel ce avea să devină un strălucit dramaturg, gazetar, nuvelist, pamfletar, poet, scriitor, director de teatru, comentator politic și vector de opinie al vremurilor sale. Este considerat cel mai mare dramaturg român și unul dintre cei mai importanți scriitori români. A fost ales membru al Academiei Române post-mortem.
Copilăria
Se naște în satul Haimanale, judetul Prahova, Ion Luca Caragiale, fiul avocatului Luca Caragiali și al Ecaterinei Karaboa, descendentă a unei familii de negustori greci din Brașov.
În perioada 1859 – 1860 începe școala la „Instrucțiunea cu slava popească”, aflată în curtea bisericii Sfântu Gheorghe din Ploiești, sub îndrumarea părintelui Marinache. Trage clopotele și bate toaca la biserică. Între 1860 și 1864, continuă cursurile la „Școala Domnească” nr. 1 din Ploiesti În 1864 termină clasa primul, din cei 85 de elevi.
Între 1865 și 1867 îl regăsim elev la gimnaziul „Sfinții Petru și Pavel” din Ploiești. Absolvise în prealabil prima clasă gimnazială în particular.
Între 1867 și 1868 biografii lui spun că ar fi urmat cursurile clasei a V-a liceale, la București.
A început să scrie poezii şi a fost fascinat de veleitățile teatrale ale unchiului său, Iorgu Caragiale, actor și șef de trupă.
Între anii 1868 şi 1870, a urmat, în cadrul Conservatorului de Artă Dramatică din Bucureşti, Clasa de mimică şi declamaţie a altui unchi al său, Costache Caragiali. În anul 1870, s-a mutat cu familia la București şi a întrerupt studiile.
A lucrat în mai multe locuri: copist la tribunal (1870), sufleur la Teatrul Național din București. Îl va cunoaşte pe Mihai Eminescu, pe care îl va prețui și apăra necontenit.
Debutează în gazetărie, la vârsta de 21 de ani (1873), în revista „Ghimpele”, unde a fost redactor, între anii 1873-1875, scriind versuri și proză, şi la ziarul „Telegraful” din București, cu rubrica de anecdote intitulată „Curiozități”. În perioada mai – iunie 1877, a editat revista de umor în format de buzunar „Claponul”, iar în anii 1877-1878, îl găsim la şedinţele cenaclului „Junimea”, în revista căruia, „Convorbiri literare”, îşi va publica principalele piese de teatru.
Pe lângă piesele de teatru sau farsele unde sursa umorului era comedia de moravuri, în anul 1878 a editat un „Calendar al Claponului”, iar între anii 1878 – 1881, a fost redactor la ziarul „Timpul” – unde va fi coleg de redacţie cu Eminescu şi Slavici -, apoi a fost revizor şcolar, funcţionar de stat.
În 1889, când a murit Mihai Eminescu, Caragiale a publicat articolul „În Nirvana”, în care scria:
„Acest Eminescu a suferit de multe ori, a suferit şi de foame. Da, dar nu s-a încovoiat niciodată: era un om dintr-o bucată, şi nu dintr-una care se găseşte pe toate cărările. Generaţii întregi or să suie cu pompa dealul care duce la Şerban Vodă, după ce vor fi umplut cu nimicul lor o vreme, şi o bucată din care să scoţi un alt Eminescu nu se va mai găsi, poate.
Să doarmă în pace necăjitul suflet! Ferventul budist este acuma fericit: el s-a intors în Nirvana – aşa de frumos cântată, atât de mult dorită – pentru dânsul prea târziu, prea devreme petru noi”.
Caragiale, gazetar
La început scrie la „Ghimpele”, unde semnează mai multe cronici. Scrie fabula antidinastică „Şarla şi ciobanii”, pe care o semnează cu iniţialele sale, apoi, pentru prima dată, publică cu numele întreg poema „Versuri”, în „Revista contimporană” de la 1 octombrie 1874.
De orientare liberală, îl găsim îndeplinind funcţia de corector la „Unirea democratică”, ziarul tinerilor liberali, concomitent cu cea de girant responsabil al „Alegătorului liber”, organul aceleiaşi opoziţii liberale. Iată ce spunea, mai mult sau mai puțin malițios, Alexandru Macedonski, despre el: „Încă de la 1872, consumatorii unor berării din capitală au avut ocaziunea să salute sosirea între dânşii a unui tânăr zgomotos, spirit bizar, ce părea destinat, în cazul în care s-ar fi dedicat literelor sau artelor, a fi cu totul original. În adevăr, înfăţişarea acestui tânăr, gesturile lui repezi, zâmbetul sarcastic la colţul buzelor, vocea sa întotdeauna întărâtată şi batjocoritoare, cât şi argumentarea sa sofistică, atrăgeau lesne atenţiunea.
Dânsul, Ion L. Caragiale putea să aibă atunci 18 ani [în realitate 20, n.n.], dar era înzestrat cu un bagaj de suficienţă formidabilă. Fără multe clase gimnaziale, fără avere – şi deci, din punctul de vedere material, nefericit – cu ghetele scâlciate sau rupte, fără opere literare la acea epocă, cu toate aceste, aşa cum era Caragiale atunci, reuşise, mulţumită spiritului său viu şi caracterului său de băiat bun la petreceri, a fixa unele simpatii şi treptat a-şi croi drumul”.
Victor Eftimiu pare să fi avut o altă părere: „Impetuos, nelăsând pe alţii să plaseze un cuvânt, cu mimica bogată şi intervenţia abundentă, acest perfect om de teatru era […] un mare vorbitor, un centru. Unde se afla Caragiale, nu mai deschidea gura nimeni. Şi nici nu era nevoie. N-avea nimeni verva lui tumultoasă, inteligenţa lui adânc pătrunzătoare şi scăpărătoare, hrănită cu lecturi bogate şi marea lui experienţă a vieţii”.
Redactor și redactor-șef, proprietar de gazete, colaborator pur și simplu, făcător de publicații și, lucru deosebit de important, unul dintre cei mai profunzi analiști ai măreției și decăderii presei noastre. Întreaga sa viață trădează un gazetar autentic, un profesionist desăvârșit.
Ce credea Caragiale despre jurnalism? Spune, de exemplu, în articolul intitulat ”Succesul Moftului Român”: ” Într-o ţară tânără ca a noastră, intrată de curând în sistema constituţională şi în concertul marilor puteri, gazeta este pâinea cotidiană a opiniei publice. Gazetarul prin urmare este brutarul inteligenţii.”
Istoricii literari pleasează un produs al său în hotarele stricte ale gazetăriei, ca exemplu de capodoperă publicistică. E vorba de articolul (nesemnat, dar identificat de Șerban Cioculescu) „Însemnătatea presei“, din Moftul român, an I, nr. 21, 11 aprilie 1893.
„Adeseori auzi pe unii sceptici, cari nu cred în nimic, cari nu vor să înțeleagă că omenirea are o menire, susținându-ți că invenția tiparului a dat între altele omului și mijlocul de a-și arăta dobitocia și a-și exercita perfidia; că presa liberă este adesea un testimoniu de paupertate intelectuală a unei nații și un document de rele năravuri și rele apucături. Uită însă scepticii să socotească marile avantaje ale presei.
Un exemplu recent le va astupa gura. Iată-l:
Gheorghe Marin, un om modest până alaltăieri, devenit astăzi ilustru, «a fost omorât și chinuit, torturat și asasinat de comisarul Crețu».
După ce l-a ucis, comisarul asasin a pus câțiva zbiri de au luat cadavrul și l-au îngropat noaptea.
Ce ar fi devenit nenorocita văduvă și orfanii victimei, dacă nu era, gata la postul său, santinela neadormită a opiniei publice, presa?
Din norocire pentru Gheorghe Marin și familia, presa a aflat această tragică împrejurare, și cu toată sinceritatea și buna-credință de care este capabilă a dat alarma cu atâta energie încât asasinii au trebuit să bată-n retragere. Ei, îngroziți de descoperirea infamiei lor, s-au dus în toată graba la locul unde îngropaseră pe mort, l-au dezgropat și i-au dat drumul, amenințându-l însă că dacă va spune cuiva cele întâmplate îl omoară și-l îngroapă iar.
Și astfel, grație glasului puternic al presei, Gheorghe Marin a fost redat familiei sale și societății.
Suntem în dulcele Paștelui; să zicem cu toții:
«Gheorghe Marin a-nviat!
– Adevărat a-nviat!»”
În 1881, s-a retras la ”Timpul”. A fost numit, prin decret regal, revizor școlar pentru județele Suceava și Neamț. În 1882, a fost mutat, la cerere, în circumscripția Argeș – Vâlcea. La 1 martie 1884, a avut loc prima reprezentație a operei bufe ”Hatmanul Baltag”, scrisă în colaborare cu Iacob Negruzzi, iar la 17 martie a participat la ședința Junimii, în prezența lui V. Alecsandri.
În 6 octombrie, însoțit de Titu Maiorescu, a citit la aniversarea Junimii, la Iași, ”O scrisoare pierdută”, iar la 13 noiembrie, în prezența reginei, premiera piesei s-a bucurat de un succes extraordinar.
În iunie 1885 și-a început seria articolelor literare și politice la ”Voința națională”, ziar condus de Alexandru D. Xenopol. A colaborat cu articole politice și literare la ziarul junimist ”Constituționalul”, sub semnătura C. și cu pseudonimele Falstaff, Zoil, Nastratin și Hans. La 8 aprilie 1885, a avut loc reprezentația comediei „D-ale Carnavalului”, premiată la 25 ianuarie 1886, fluierată la premieră. Din 1896, a colaborat sub pseudonimele Ion și Luca la revista umoristică ”Lumea veche”. La ”Ziua” a scris articole politice și un reportaj la moartea lui Alexandru Odobescu. A condus, din 1896, ”Epoca literară”, supliment al ziarului ”Epoca”. În ”Convorbiri critice” și în ”Timpul” și-a publicat piesele de teatru. Când Slavici și Coșbuc au început publicarea revistei Vatra (1894), Caragiale s-a aflat printre principalii colaboratori. Din 1895 și până în 1899 a colaborat la revistele: ”Gazeta poporului”, ”Epoca”, ”Drapelul”, ”Povestea vorbei”, ”Lumea veche”, ”Adevărul”, ”Foaie interesantă”, ”Literatură și artă românească”, ”Pagini literare”.
În 1896 a condus ”Epoca literară”. Din 1899 a început să publice la ”Lupta”, ”Luceafărul”, ”Românul”, ”Convorbiri”. Din 1899 a susținut la ”Universul” seria de Notițe critice, care a oferit materiale volumului „Momente”. Ziarul „Die Zeit” din Viena a publicat, la 3 aprilie 1907, sub semnătura Un patriot, prima parte din scrierea politică 1907.
Spre deosebire de Eminescu, care vedea în gazetărie o misiune civică directă, Caragiale și-a asumat-o indirect, manifestată prin ironie, dar cu rol pedagogic.
Cât au fost colegi de redacţie la ”Timpul”, o zi de muncă începea la 7 dimineaţa. Este vorba despre Eminescu, Slavici şi Caragiale, care intrau pe uşa redacţiei cu manuscrisele lor în buzunar, scrise citeţ: „Eminescu era de părere că slova proastă strică efectul în frază. Luaserăm de la Viena obiceiul de a citi împreună tot ceea ce, fie unul, fie altul avea de gând să publice, şi eu îi citeam ceea ce a scris el, iar el îmi citea ceea ce am scris eu.
Acum, Caragiale, adevărat mare maestru în ale citirii, citea atât cele scrise de noi şi ceea ce scria el însuşi. Urmau discuţii generale, care se întindeau departe, pătrunzând în politică, în economia naţională, în etică şi în estetică, în scrutarea firii particulare a poporului român, a istoriei lui şi a stărilor în care se află ţara, discuţii vii şi variate care nu se mai puteau sfârşi. „Manuscript!” Striga băiatul din zeţărie ivindu-se în prag. Eminescu îl lua la goană pe „imbecilul soios” care îndrăznea să tulbure prin prezenţa lui “discuţiunile”. Slavici: „Bine, ziceam eu, dar ziarul trebuie să fie distribuit pe la patru”.Caragiale: „Dă-o dracului de gazetă! Nu merită publicul să ne stricăm cheful de dragul lui!”
Într-o schiță a lui Caragiale intitulată „Reportaj” apare un personaj memorabil, ziaristul Caracudi. Ziarul la care lucrează era specializat în „informațiuni de senzație țesute cu observațiuni veninoase”. Dar, ca să se atingă o și mai mare audiență, Caracudi – care e ceea ce numim astăzi un „jurnalist de investigație” – primește misiunea de a scoate la lumină secrete ascunse în cele mai înalte cercuri ale puterii. Omul se pune pe treabă și vine cu „dezvăluiri” uluitoare: criză guvernamentală iminentă, un prim-ministru care este umilit de către rege și va fi mai mult ca sigur obligat să demisioneze etc. Tirajul ziarului crește spectaculos numai că aflăm și misterul performanțelor lui Caracudi: acesta inventa pur și simplu „știrile”, le concepea sorbindu-și tacticos cafeaua pe terasa unei cafenele. „Bravo, – îi spune directorul ziarului – dă-i înainte ! […] vei avea un frumos viitor ca ziarist român !”
Dacă în tinereţe este un gazetar apropiat liberalilor, mai târziu, apropiindu-se de Titu Maiorescu şi de Junimea, scrie la publicațiile conservatorilor, fără a se angaja însă politic prea serios și rezervându-și dreptul de a scrie din nou pentru liberali. Spre sfârșitul secolului și în primul deceniu de după 1900, se înscrie în partide „alternative”, cu rol de mediator pe scena politică: Partidul Radical al lui George Panu și Partidul Conservator-Democrat al lui Take Ionescu. Niciunul nu i-a adus demnități în stat.
”Formula lui Caragiale, arta lui poetică este ziarul. Opera sa comică este scrisă pe hîrtie de ziar, alcătuieşte o mare gazetă cu toate defectele presei vremii, adunate laolaltă. Aşadar: exista o realitate care era deformată în bună măsură de gazetele epocii. Aceste gazete sînt deformate încă o dată, artistic, de Caragiale. […] Lumea lui Caragiale este aşadar dublu prelucrată: o primă mistificare o fac ziariştii epocii, pe-a doua o face autorul, cu har şi haz. Îndărătul fiecărui personaj caragialesc stă un gazetar care pândeşte şi ia notiţe, iar îndărătul fiecărui gazetar stă scriitorul Caragiale“. (Autor : Alexandru Balaci)
Bibliografie
https://www.ilcaragiale.eu/
https://historia.ro/sectiune/general/caragiale-jurnalistul-unde-se-afla-el-nu-mai-568280.html
https://www.proquest.com/docview/1446905567
