Ion Ghițulescu: “Se dădea o mare importanţă radio-reportajului şi elementelor sonore.”
De-a lungul anilor, de mare popularitate s-au bucurat transmisiile sportive. La 11 iunie 1933 Radio România a difuzat pentru prima data o întrecere sportivă: meciul de fotbal România – Iugoslavia. Au urmat multe alte transmisii sportive. Tineri și bătrâni, din orașele mari și din localitățile modeste, amatori de sport se strângeau în jurul aparatelor de radio și ascultau transmisiile de pe stadioane. Cum era de așteptat, postul de crainic sportiv era un post admirat și în același timp râvnit de tineri. Ion Ghițulescu, unul dintre cei mai cunoscuți crainici sportivi, a avut o carieră spectaculoasă: angajat la Radio în 1951 a fost crainic la șapte ediții ale Jocurilor Olimpice (1960, 1964, 1972, 1980, 1984, 1992, 1996) și trei Campionate Mondiale de fotbal (1966, 1990, 1994). Începutul nu a fost ușor, își amintește Ion Ghițulescu într-o înregistrare de istorie orală:
„Am dat exmen la facultate, la Institutul de Educaţie Fizică şi Sport. Am trecut probele fizice, am trecut şi mai bine probele scrise şi am intrat la facultate. Dar în dosarul pe care l-am dat n-am pus cazierul tatei. Așa că a trebuit să plec. M-am dus la echipa de baschet Flacăra şi le-am spus: “Dacă vreţi să mai joc la dvs, faceţi-mi rost de un serviciu”. La care ei mi-au spus: “Du-te la Agerpres! Acolo poţi fi colaborator permanent.” Şi m-am dus la Agerpres – Secţia sport. Acolo am lucrat zi de zi din octombrie-noiembrie până în mai-iunie, jucând şi baschet în continuare. M-am dus din nou la Flacăra și le-am zis (din nou) : “Dacă vreţi să mă ţineţi (….) să-mi găsiţi un serviciu”. Şi ei mi-au spus: “Du-te la Radio! Se dă un concurs la Radio – Secţia sport”. M-am prezentat şi am dat concurs. În decembrie 1950 am dat examen… în ’51 m-am angajat… Au fost şi probe scrise, printre care şi un comentariu: “Mergi la un meci și faci un comentariu! Iar comentariul – au zis – să fie sarcastic”. L-am făcut despre Coca-Cola – băutură capitalistă.
Am luat examenul foarte repede, pentru că eu aveam avantajul celor 6-7 luni de la Agerpres şi ştiam “cu ce se mănâncă” ştirea sportivă. Aşa am intrat la Radio – Secţia sport pe 10 februarie 1951. Colegi… era Ion Moalfă care şi-a zis Ion Mureşanu că se jena de numele de Moalfă, Dumitru Tănăsescu, care a trecut la Televiziune şi pe care-l chema Dumitru Tănase, şi Dorina Groman, era sora rugbystului Anton Groman, care colabora la Radio, la sport. Iar şeful secţiei se numea George Ionescu, absolvent de facultate, care a fost unul dintre cei mai mari rugbyşti ai ţării, el împreună cu fratele lui, Titi Ionescu. Acest George Ionescu a fost şi şeful comisiei care m-a angajat şi pe urmă a fost şeful Secţiei sport. Mai târziu, a ajuns până la postul de vicepreşedinte al Radioteleviziunii, ocupându-se de Radio şi, la un moment dat, a fost corespondent în Italia. El a fost primul meu şef de secţie. Sportul era “Secţia sport”, nu redacţie.… Eram trimişi la diferite meciuri, ca să dăm ştiri şi să facem note. Comentariile săptămânale le făcea George Ionescu, nu le făceam noi. Şi pe vremea aia redactorii nu puteau citi ştirile şi comentariile direct pe post. Existau crainici profesionişti care citeau. Exista viză şi viză politică… care era cenzura… Pe vremea aceea unul dintre cei mai buni comentatori de sport pe care i-a avut Radioul a fost Radu Vasiliu, ofițer de cavalerie – ginerele lui Liviu Rebreanu. Pentru că în cavalerie […] erau obligaţi să facă sport. Şi acest om care era ofițer de cavalerie a devenit comentator de radio, datorită faptului că a fost ginerele lui Liviu Rebreanu şi Liviu Rebreanu era în conducerea Radioului. Primele meciuri nu le-a transmis el, a fost un altul [Vasilescu Radu] …. Deplasări făceam unde erau meciuri mai importante. Prin aprilie [1951] au început emisiunile să fie înregistrate pe bandă de magnetofon. Sportul n-avea [magnetofon]. Şi conducerea secţie, împreună cu conducerea redacţiei – Redacţia Emisiunilor Politice Interne – au decis să facă o emisiune de sport înregistrată pe bandă de magnetofon. Au decis să se numească “Cu microfonul printre sportivi”, iar George Ionescu a hotărât ca această emisiune să fie făcută de mine. Aşa că eu am făcut primele emisiuni de sport înregistrate pe bandă de magnetofon. Asta însemna interviuri, radio-reportaje cu sportivi, cu evenimente din sport. Emisiunea avea vreo 20 de minute şi se difuza lunea după amiază, nu mai ţin minte ora. Şi eu lucram toată săptămâna la emisiunea asta. Se dădea o mare importanţă radio reportajului şi elementelor sonore. De pildă, am făcut o înregistrare cu cei de la canotaj academic, de pe malul lacului Snagov şi am înregistrat până şi zgomotul făcut de paşii lor, făcuţi cu schiful în spate, mergând pe nisip. Elementul sonor atrăgea foarte mult pe ascultători. Deci, am făcut emisiunea asta, de prin aprilie-mai până în octombrie-noiembrie, când am plecat din Radio să-mi fac armata. (…) Cei de la Radio au scris la Clubul Sportiv Armata Iaşi să îmi dea voie în perioada respectivă să lucrez pentru Radio. Au fost câteva manifestări sportive… veneam la Bucureşti, făceam treaba şi mă întorceam. Pentru ăştia de la club era o onoare să fiu chemat la aşa ceva. Nu se prea luau interviuri pe vremea aia. Totul se limita la transmisia meciului şi apoi la comentarii după meci. Atâta tot! (…)
A fost Olimpiada de la Helsinki la care Radu Urziceanu [un ziarist de la Sportul popular] a spus când transmitea meciul România-Ungaria că ungurii “joacă dur, aşa cum au jucat întotdeauna împotriva noastră”. Şi când s-a întors la Bucureşti i s-a interzis definitiv să mai facă transmisii. I s-a spus că “Din cauza transmisiei dumitale au ieşit bătăi între români şi unguri…” Locul lui a fost luat de un redactor de la Redacţia Emisiunilor Politice Interne, Raul Bart, care se numea, de fapt, Raul Schwartzbart. Era un bun comentator, aşa de bun încât inventa faze de joc, adică pentru el nu existau întreruperi de joc pentru accidentări, pentru diverse chestii. Nu! El făcea fazele înainte! Sau la un meci de box… chiar în redacţie a făcut demonstraţia: “Spuneţi-mi cine joacă şi cine trebuie să câştige şi vă transmit nouă minute”. Făcea chestiile astea… Şi dintre șefi cine să-l controleze? Cei care controlau, altceva controlau, nu aşa ceva. Şi în 1956 a plecat la Olimpiada de la Melbourne. Între timp fusese contrarevoluţia din Ungaria şi unul dintre cei mai buni crainici sportivi de radio ai momentului era un ungur, [Gyorgy] Szepesi, care în timpul contrarevoluţiei a fost împotriva celor care făceau revoluţie şi spunea la radio: “Tineret maghiar! Dacă vrei să ai meci de fotbal cu nu ştiu cine, renunţă la revoluţie”. Aşa, şi [Bart și Szepesi] au plecat la Melbourne. Şi au rămas amândoi la Melbourne. Szepesi s-a întors în ţară după vreo 3 luni de zile, Raul Bart a rămas definitiv acolo. (…) Eu transmisii am început să fac de prin 1956. În ’57 am făcut prima deplasare în străinătate, la Belgrad. Înainte de plecare trebuia să stăm de vorbă cu redactorul-şef adjunct de la Relaţii Internaţionale. Redactorul şef sau directorul Relaţiilor Internaţionale era soţia lui Teodor Meleşcanu, Felicia Meleşcanu. Însă eu aveam de-a face cu redactor-şef adjunct, care era colonel de Securitate – oficial! […] Şi nu se ascundea cu chestia asta.… Vă dau un singur exemplu. La un moment dat, într-o deplasareă, îmi zice: “N-am ce să-ţi mai spun, că dumneata ai fost de atâtea ori, ştii ce e, n-am ce să-ţi spun… Îţi spun un singur lucru: să nu te mai duci la bere cu Nicu Munteanu!”. Despre cine era vorba? Era un tip care a fost coleg cu noi, care a lucrat la Radio România Internaţional, Niculae Munteanu. […] La un moment dat a plecat în Israel. Din Israel a fost adus de Noel Bernard la Radio Europa Liberă, la Sport. Şi când veneam cu echipa naţională sau cu o echipă românească într-o competiţie oficială, venea şi el trimis de Radio Europa Liberă, ba chiar aranja să stea la acelaşi hotel cu noi. Şi când ne întâlneam, în văzul tuturor ne pupam, că ne cunoşteam bine şi el zicea: “Hai la o bere! Hai la o bere!”… Ceilalți se duceau să se plimbe, eu mă duceam la bere. Erau şi ziarişti printre cei care asistau la asta. Şi probabil că unul dintre ei m-a turnat… Am avut cel puţin o interdicţie… o persoană care nu trebuia pomenită pe post. Când a jucat, parcă Dinamo … cu Real Madrid. Şi la Real Madrid juca Puşcaş care a fugit prin Ungaria şi s-a dus în Spania. La meci, în Bucureşti n-a venit, evident. Când m-am dus la Madrid mi s-a atras atenţia: “În transmisia dumitale nu joacă Puşcaş!”. Şi el a jucat şi a şi marcat. Ce am făcut? Am spus doar că “mingea e la numărul 10” şi “a marcat numărul 10”… M-am descurcat. Ce să fac? (…)
Până în 1964 – 1965, la Radio se transmitea repriza a doua a celui mai important meci de fotbal din etapa respectivă. Sau un meci important din nu ştiu ce campionat european care se desfăşura la Bucureşti sau undeva în străinătate. Atât. De prin ’63 au început să se transmită două meciuri, aşa-numitele “duplex”, adică cei doi îşi dădeau legătura unul altuia. Şi prin 1964 am mers eu la George Ionescu sau Mircea Manea, nu mai ţin minte…. Mircea Manea era director adjunct pentru Radio… şi am spus: “Hai să facem şi noi cum e prin Italia şi Franţa, că se transmit toate meciurile deodată!” Pentru că la aceeaşi oră se disputau toate meciurile, era obligatoriu, aşa hotărâse Federaţia. George Ionescu cu chiu cu vai a acceptat. Primele transmisii multiplex au fost numai de pe patru stadioane, pentru că nu existau posibilităţi tehnice mai mari în cabină. Și în iarna ’64-’65, cei de la Direcţia tehnică au muncit enorm şi au transformat Cabina 35 dintr-o cabină cu patru intrări într-o cabină cu cinsprezece intrări. Şi aşa am putut să facem toate meciurile … erau șapte – opt meciuri, nu mai multe. Şi aveam la fiecare meci câte un reporter. La început, în primele meciuri, au fost patru, eu şi încă trei şi făceam coordonarea de pe stadionul de pe care transmiteam eu, nu din cabină. Pe urmă au început din cabină şi dădeam celorlalţi legătura, iar după nişte ani, am zis: “Haide, trebuie să mă mai duc şi eu să mai fac transmisii, să vină altul să facă [coordonarea din studio]”. Era coleg cu noi Gheorghe Minoiu, care a fost absolvent al Facultăţii de Agronomie şi a colaborat la Secţia agrară a Radioului, unde la început a fost Paler şef. La un moment dat, a venit la mine şi mi-a zis: “Dom’le, la ăştia, la Agrar nu prea mai am rost. Aş vrea să vin la Sport, că am mai făcut sport şi ştiri ştiu să fac”. “Bine. Vino la noi!”. Şi eu am început şi l-am pregătit pentru a fi prezentator, dar el n-a transmis decât un singur meci în viaţa lui. Ceea ce se numeşte “Fotbal minut cu minut” a apărut foarte târziu. La început “Fotbal minut cu minut” se numeau transmisiile directe pe care le făceam la meciurile de cupă, la mijlocul săptămânii. Emisiunea iniţială multiplex, aceea din 1964-65, s-a numit “Sport şi muzică”. Ani de zile s-a numit aşa… şi de-abia după ’90, în mod official, la propunerea și insistenţele lui Coca Cosma Teoharie s-a numit “Fotbal minut cu minut”. De ce l-am numit “Sport şi muzică”? Pentru că nu făceam numai fotbal, făceam transmisii şi de pe alte stadioane, de la alte discipline sportive şi emisiunea era mai mult decât ce e astăzi, pentru că avea un prolog semnat şi prezentat de Ion Chirilă şi un epilog muzical-distractiv făcut şi prezentat de Conţi Bărbulescu – era unul dintre cei mai buni oameni de la Divertisment. “Sport şi muzică” – asta este titulatura exactă a primei emisiuni multiplex de la Radio.
La Matinal la început am putut să dau orice fel de muzică. Şi pe urmă s-a zis să dau: “numai muzică românească”. Și eu am găsit nişte… benzi [cu] nişte melodii ale lui ABBA sau Boney M doar orchestrale şi dădeam alea. Îmi aduc aminte că, tot aşa, a venit cineva din conducere şi zice: “Nu ţi-am spus să nu mai dai în limbi străine?” “Păi, ce? Am dat?” “Da, dar ai dat pe alea orchestrale”. “Şi?” “Păi, se cunoaşte…” La un moment dat Ceaușescu a hotărât ca Radioul să nu mai emită în timpul nopții și să înceapă emisiunile la ora 6.30 şi să încheie la ora 24. Eu făceam Matinalul de la 6 la 8. M-am dus de multe ori la redactorul şef Valeriu Negru să-i spun: “Mă, Valerică de ce 6.30, mă? Începem ori la 6 ori la 7 programul…” A tăcut şi după vreo trei – patru insistenţe îmi zice: “Ce vrei, bă, să fac? Ceauşescu se trezeşte la 6.30 şi vrea să asculte imnul la Radio!”
[Pe 16 iulie 1969 a fost] aselenizarea. A fost o ofertă – cred – de la Ambasada Americană și conducerea Radioului a decis să facem transmisii [cu acel prilej]. Și fiindcă făceam “Matinalul” mi s-a zis să coordonez această chestie, cu Catinca Ralea pe post de traducătoare şi cu un fizician … i-am uitat numele. La Televiziune s-a transmis imaginea dată de americani. Iar americanii ne-au dat şi sonorul de la Huston sau de unde era… Şi ne-au dat în plus o revistă cu tot programul aselenizării, de la plecarea de pe Terra până la întoarcere, pe minute. Şi chiar am notat acolo: “Sunt minute în plus, sunt minute în minus” faţă de ce era în revistă. Şi am făcut transmisie ca orice transmisie obişnuită, cu imaginea care se dădea la Televiziune şi cu comentariile Catincăi care traducea pe cei de la Dallas şi a fizicianului care comenta evenimentul”.
[Interviu realizat de Octavia Silivestru, 2017]
