Motto: „Luchian avea toate darurile marelui artist şi, în primul rând, acel caracter autentic, acea neîmblânzită vehemenţă a personalităţii după care recunoşti pe maeştri… Profunda capacitate afectuoasă şi energie, o melancolie îmbinată cu o viguroasă autoritate…, un sentiment nervos al formei, sunt trăsăturile pe care le sesizăm mai bine în caracterul şi în talentul său” – Tudor Vianu despre Ştefan Luchian
Miercuri, 1 februarie, se împlinesc 155 de ani de la naşterea pictorului Ştefan Luchian, remarcabil reprezentant al artei moderne româneşti. Peisagist, portretist, autor de compoziție și naturi statice, mai ales flori, Luchian a fost un distins continuator al lui Grigorescu şi Andreescu, dominând prin opera sa pictura românească a secolului al XX-lea. Arta lui Luchian, extrem de rafinată, simplă, emanând un umanism cald, reliefează un înalt nivel de abordare, fiind caracteristică unuia dintre cei mai valoroşi şi sofisticaţi pictori europeni ai vremii sale. Însă pe cât de preţioasă este opera sa, pe atât de tragică i-a fost existenţa, una chinuită, marcată de o boală teribilă, care i-a frânt geniul creator la doar 48 de ani…
Ștefan Luchian s-a născut la 1 februarie 1868, la Ștefănești, județul Botoșani, fiind fiul maiorului Dumitru Luchian, comandantul Batalionului nr.3 de grăniceri şi bun prieten cu Alexandru Ioan Cuza, şi al Elenei Chiriacescu.
În aprilie 1873, Ştefan Luchian împreună cu familia sa s-au mutat la Bucureşti într-o casă pe care au cumpărat-o pe strada Popa Soare nr. 15, în vechea şi pitoreasca mahala a Mântulesei.
A urmat apoi, între anii 1875 – 1879, cursurile primare la Școala din Tabaci, perioadă în care realizează primele incursiuni în arta picturii.
În perioada 1885 – 1889 a urmat cursurile Liceului ”Sf. Sava” și pe cele ale Academiei de Arte Frumoase din București şi, în paralel, cursurile clasei de flaut de la Conservatorul din București.
Încă din tinereţe, Luchian s-a remarcat prin excepţionalul său talent de a desena sau picta peisaje sau flori.
În anii 1891 – 1892, şi-a continuat studiile la Academia de Arte Frumoase din München – timp de două semestre, unde i-a avut profesori pe Johann Caspar Herterich și Ludwig Herterich, foarte buni desenatori -, și la Academia Julian din Paris – unde a studiat la atelierul lui William-Adolphe Bouguereau -, aici fiind influenţat de impresionişti, curent la modă în acea epocă, şi a fost inspirat mai ales de creația lui Lacroix și Courbet.
În anul 1892, de la moartea mamei sale, Luchian a revenit în țară, unde a fost constrâns să se întreţină, cu greu, printre îndeletnicirile sale numărându-se construcţia de panouri pentru vapoare, repararea și zugrăvirea unor biserici sau pictarea de icoane, pe care apoi le-a vindea. În aceeaşi perioadă şi-a expus lucrările la societatea ”Tinerimea artistică”, devenind unul dintre cei mai apreciați pictori ai timpului.
În anul 1896 a organizat, la Bucureşti, alături de alți colegi, Salonul Artiștilor Independenți – după ce îi fusese refuzată participarea la Salonul oficial de pictură – , unde a obţinut un mare succes, iar în anul 1898, s-a aflat printre fondatorii societății artistice ”Ileana”, care a luat ființă pentru a sprijini dezvoltarea artelor și pentru generarea unei mișcări artistice românești moderne.
În această perioadă situaţia materială a lui Luchian s-a degradat, după epuizarea averii pe care o moștenise de la părinții săi, care îi îngăduise câțiva ani de trai fără griji.
Luchian a participat cu două pasteluri la Expoziția Internațională de la Paris şi tot în acea perioadă se îndrăgosteşte de Cecilia Vasilescu, o tânără pe care a cunoscut-o la Alexandria, fiind chiar fiica primarului. Fiind angajat să picteze zidurile catedralei ortodoxe din localitate, Luchian o zărise la o serbare populară din oraş, mărturia completă a idilei regăsindu-se în manuscrisul aflat în patrimoniul Fundaţiei Ştefan Luchian, datat 29 iunie 1898. După ce a descoperit-o pe Cecilia, s-a oferit să-i dea lecţii de desen, apoi au urmat luni de curte asiduă şi de corespondenţă pasionată, Cecilia împărtăşind sentimentele artsitului iar nunta părea iminentă.
Proiectul privind un viitor mariaj aveau să se destrame la scurtă vreme, după ce artistul dă primele semne grave de boală. În anul 1901, este internat la Spitalul Pantelimon, la clinica neurologului Gheorghe Marinescu, unde se încearcă tratamente pentru mai multe luni, și, la final îi este pus un diagnostic crunt: scleroză multiplă. Aşadar, la doar 33 de ani, în plin elan creator, Luchian avea să prardă nu doar o mare iubire, dar şi să se confrunte cu consecinţele probabile ale bolii sale, paralizia şi pierderea vederii fiind cele mai grave. Fire optimistă, Luchian a continuat să se dedice pasiunii sale, în primăvara anului 1902 a participat la prima expoziție a „Tinerimii artistice” cu opt tablouri, printre care s-a distins capodopera „După ploaie la Băneasa”, iar în anul 1903, considerat momentul „cristalizării” operei lui Luchian, a deschis o expoziţie la Casa Assan, în care s-a reamrcat capodopera „Birt fără mușterii”, o lucrare care evocă atmosfera oamenilor simpli care trăiau în mahalalele orașului.
În anul 1904, a prezentat, împreună cu caricaturistul Nicolae Petrescu-Găină, la Ateneul Român, o expoziţie care a stârnit un scandal imens, dată fiind o portretizare considerată nepotrivită a prim-ministrului de atunci, Dimitrie A. Sturdza, realizată de caricaturist.
Între anii 1905 – 1909, Ștefan Luchian a atins apogeul artistic, lucrările sale fiind expuse în marea majoritate a expozițiilor din această perioadă. Luchian a realizat atunci cele mai de valoroase picturi ale sale, atât compoziții, portrete, flori și peisaje, suferința cauzată de boală alăturându-se cu cea a omenilor umiliţi – aluzie şi la momentul istoric 1907 – , cu iubirea pentru peisajele fascinante ale ţării.
În vara anului 1908, Luchian a mers să picteze la Brebu, curtea mănăstirii din localitate prilejuindu-i artistului momente de maximă inspiraţie, care au dus la realizarea a nu mai puţin de douăzeci de peisaje în pastel, care au rămas mărturie a geniului rar pe care îl atinsese.
În august 1909, Ștefan Luchian a plecat la Moinești, unde a executat o serie de peisaje în tehnica uleiului, dar şi câteva portrete absolut excepţionale.
Finalul anului avea însă să-i aducă ţintuirea la pat, boala sa începând să-şi arate cele mai subre efecte. Chinuit de paralizie, Luchian ajunsese ca în ultima parte a vieţii să picteze cu pensula legată de mână.
Din vasta sa operă artistică, amintim doar peisajele ”Ultima cursă de toamnă” – 1892, ”Margine de crâng” – 1903, ”Sălciile de la Chiajna” – 1906, ”Fântâna de la Brebu” – 1908, ”După ploaie” – 1909, ”Vara” – 1912, portretele ”Safta florăreasa” – 1901 şi ”Moș Nicolae Cobzarul” – 1906, compozițiile și naturile statice ”Dumitrița” – 1904, ”Părăluțe” – 1907, ”Flori de tufănică” – 1908, ”Anemone” şi ”Maci” – 1910, autoportretul ”Un zugrav”. Luchian a realizat, aşa cum aminteam, şi picturile interioare ale Bisericii ”Sf. Alexandru” din Alexandria, construită la sfârșitul secolului al XIX-lea.
În anul 1915, îi este intentat un proces, de către Take Ionescu, în care Luchian a fost acuzat de escrocherie și „plagiat admis de autor și în colaborare”, cu referire la tablourile pictate împreună cu colaboratori de-ai săi în ultimii ani ai vieții, după ce paralizia sa devenise aproape completă. În urma acuzațiilor, Luchian a fost pus sub arest la domiciliu, în condiţiile în care oricum boala sa gravă îl condamnase la imobilizare la pat.
Tot în acel an, simţindu-i finalul aproape, prieteneul său Virgil Cioflec l-a convins pe George Enescu, după încheierea Salonului Oficial – ultima expoziţie oficială la care au fost prezentate lucrările sale -, să-i facă o vizită lui Luchian și să-i cânte la vioară, un instrument la care pictorul a visat, întreaga viaţă, să poată cânta. Tudor Arghezi a relatat într-un interviu datat 1955, emoţionanta vizită a lui George Enescu la patul în care Luchian îşi petrecea ultimele clipe pământeşti: „Luchian plângea, plângea de o emoție fericită. Mi-a povestit că venise noaptea o umbră cu pelerină, strecurată în odaia lui mută. Umbra a scos din pelerină o vioară și a cântat. I-a cântat două ore întregi, parcă o muzică din altă lume. Apoi umbra și-a luat vioara și pelerina, s-a apropiat de patul răstignitului și i-a spus «Iartă-mă, te rog, sunt George Enescu».”
Ștefan Luchian a trecut la cele veşnice la în nopatea de 27/28 iunie 1916, în camera-atelier de la parterul casei sale de pe actuala stradă Mendeleev din Bucureşti. Era casa pe care reuşise să o cumpere, cu patru ani în urmă, din banii câştigaţi de pe urma profesiei sale de „proletar al penelului” sau de „zugrav” după cum singur se definea. Luchian a fost înmormântat, la 30 iunie 1916, în Cimitirul Bellu.
În anul 1924, lucrări ale lui Luchian sunt prezente la Bienala internațională de artă de la Veneția.
În anii ’30 ai secolului trecut, influenţa lui Luchian asupra artei românești a devenit subiect de dispută, cei mai aprigi critici ai săi susţinând că opera sa a fost una cu relevanță redusă. Mai multe figuri proeminente ale artei şi culturii româneşti, printre care, la loc de seamă s-a aflat Tudor Arghezi, le-au opus acestora opinii prin care au susținut valoarea artistică de excepţie a creaţiei artistului.
Nu întîmplător, la 28 octombrie 1948, Ştefan Luchian a fost ales membru post-mortem al Academiei Române.
În anul 1981, regizorul Nicolae Mărgineanu a lansat pe marile ecrane filmul biografic „Ștefan Luchian”, rolul artistului fiind interpretat de către Ion Caramitru.
Mai multe localități din România – Arad, Cluj, Constanța, Brașov, București, Botoșani, Bacău, Sibiu, Suceava – au dat numele artistului unor străzi, iar mai multe instituţii din ţară îi poartă numele – Liceul de artă „Ștefan Luchian” din Botoșani, Muzeul „Ștefan Luchian” din Botoșani, Biblioteca Municipală „Ștefan Luchian” din Moinești, Fundația „Ștefan Luchian” Botoșani sau Galeriile de Artă Plastică „Ștefan Luchian” din Botoşani.
În prezent, lucrările lui Luchian sunt printre cele mai bine cotate pe piaţa de artă din România.
Astfel, la 27 februarie 2010, lucrarea sa „În atelier”, realizată în ulei pe pânză, se vindea la o licitaţie cu suma de 93.827 euro.
În anul 2013, pictura sa „Două fete” stabilea un veritabil record, fiind vândută cu suma de 300.000 de euro, în cadrul unei licitaţii, iar lucrarea „Tufănele galbene”, a fost adjudecată, în acelaşi an, pentru suma de 170.000 euro.
La 9 mai 2017, pânza „Crizanteme şi dumitriţe”, de Ştefan Luchian, care fusese estimată de experţi, între 100.000 şi 160.000 de euro, a fost adjudecată la o licitaţie pentru suma de 90.000 de euro.
În anul 2018, Luchian a fost al treilea cel mai vândut pictor pe piaţa de artă din România – după Grigorescu şi Tonitza -, unsprezece dintre cele 18 de lucrări semnate de Ştefan Luchian scoase la licitaţii au fost vândute pentru 520.139 de euro, cu „Gălbenele şi ulcior” adjudecată pentru suma de 130.000 de euro.
În anul 2016, la împlinirea a o sută de ani de la moartea artistului, la Muzeul Municipiului București a avut loc o expoziție comemorativă intitulată „Vindecări miraculoase – Ștefan Luchian”, în care au fost prezentate nouă lucrări executate de marele pictor care au fost supuse unui proces de restaurare.
În februarie 2018, Banca Naţională a României a lansat în circuitul numismatic o monedă din argint cu tema „150 de ani de la naşterea lui Ştefan Luchian”.
Opera pictorului Ștefan Luchian este deosebit de apreciată pe piaţa românească, şi este prețioasă nu doar prin nivelul artistic la care s-a ridicat, ci şi prin exemplul pe care l-a oferit artiştilor care i-au urmat, contribuind decisiv la înflorirea picturii românești către realismul critic.
Luchian este, alături de Ion Andreescu și Nicolae Grigorescu, unul dintre marii maeștri ai picturii moderne din țara noastră, opera sa ocupând un loc de cinste în cadrul patrimoniului național și universal.
