Ștefan Ionescu: “În Radio am intrat ilustrator.”
Ștefan Ionescu a fost unul dintre salariații care au lucrat toată viața în Radio. A avut șansa ca imediat după terminarea Academiei de Muzică din București (1952) să fie angajat ca ilustrator muzical la Redacția Emisiunilor pentru Străinătate. Apoi a urmat cursuri de ziaristică la Academia Ștefan Gheorghiu și, în 1972, a fost avansat redactor muzical. După deschiderea postului Radio Vacanța, Ștefan Ionescu a fost detașat în fiecare vară la Mamaia unde a asigurat ilustrația muzicală. A rămas fidel Radioului până la pensionare, în 1990. Despre activitatea sa în Redacția Emisiunilor pentru Străinătate, Ștefan Ionescu a povestit într-o înregistrare audio realizată în 2002.
“Cum am aflat că există un loc la Radio şi cum am ajuns să fiu angajat? Am fost coleg cu Iosif Conta la Conservator şi el, fiind dirijorul Orchestrei Simfonice a Radioului, m-a recomandat la directorul general [al Radioului]. Şi am intrat ilustrator la [Redacția] Emisiunile Pentru Străinătate-REPS. Erau locuri libere. Emisiunile pentru străinătate aveau nevoie de ilustratori. Şi când am intrat trebuia să cunosc toate genurile muzicale: simfonic, popular, [muzică de] cameră, uşoară. [Timp de] un an de zile, zi de zi, am stat şi ascultat toată muzica care era în fonotecă. Nu puteai să faci ilustraţia. Trebuia să ştii. Am început să fac ilustraţie în paralel. Şi după un an şi ceva, am început să lucrez foarte bine şi am început să fac şi colaborări. Am lucrat foarte mult cu uşorul [muzica ușoară], până când a început Radio Vacanţa. Acolo, de fapt, ne-am specializat. La Radio toţi erau profesionişti. Eu am lucrat cu Catinca Ralea, cu [Alexandru] Folea, cu crainici extraordinar de buni. Pe urmă au venit Paul Grigoriu, Bistriceanu şi Doina Caramzulescu. REPS-ul a dat în Radio şi în Televiziune oamenii cei mai buni. În REPS s-au pregătit. (…) În 1952 în Radio era cenzura, erau “capetele limpezi”… Orice text care trebuia să vină la microfon era controlat de “capul limpede”. “Capul limpede” era politruc. Ce să mai spun? De la şefii de sus până la şefii de redacţie, toţi erau membri de partid… “Capul limpede” dădea viza întregii emisii. Dacă lui nu-i plăcea ceva, trebuia tăiat. Şi trebuia să fie vizat şi parafat de şeful de secţie. Dacă acestuia nu-i convenea ceva, tăia din text. Deci, redactorul îşi scria textul… mai toţi erau reporteri, toţi se duceau pe teren şi veneau cu materialul. Şi atunci începea tăiatul. Reportajul respectiv mergea la şeful de secţie. Ce nu-i plăcea șefului de secție se ştergea, redactorul începea să taie cu foarfeca ca să rămână curat. Pe urmă mergea la viză sau intra în montaj şi mergea la şeful mare – la redactorul-șef. Şi dacă și redactorului-șef nu-i plăcea ceva, iar trebuia să tai. Redactorul-şef nu îmi mai amintesc cine era atunci când am venit eu în Radio, dar ştiu că foarte mulţi ani a fost redactor- şef Hortensia Roman, mama lui [Petre] Roman, care a fost un redactor foarte bun şi care a ridicat oameni, i-a ajutat, i-a făcut profesionişti.
Emisiile erau de o jumătate de oră, până când au venit emisii de o oră. Şi pe vremea când am intrat eu în Radio nu erau aşa multe emisiuni. Erau vreo opt. Aş putea să le înşir… era: franceză, engleză, rusă, italiană, sârbă …mai târziu a venit şi iraniana. Eram atunci trei sau patru ilustratori care le făceam pe toate. Şi atunci aveam montaje, nu făceam programe. Făceam montaje. Ilustram diverse rubrici care erau de o oră şi de o jumate de oră. Se făcea ilustraţie, se făcea regie muzicală. Răspundeai de toată ora de emisie din punct de vedere al regiei muzicale, al ilustraţiei. Cum o făceam? Redactorul îşi făcea materialul lui, trecea prin toate cenzurile, eu citeam textul… textul era pe hârtie. Deci, redactorul avea bandă vorbită de pe teren şi comentariul lui [înregistrat în studio]…Toate trebuiau îmbinate cu muzică… trebuia să-i faci atmosfera. Mai toate şedinţele erau politice! Erau şi şedinţe profesionale. Pe urmă, prin ’70 s-au făcut cursuri profesionale unde toată lumea trebuia să vină, să asiste la aceste cursuri profesionale. Se ascultau emisiile şi se dădeau sugeştii, că acolo trebuia pusă eu ştiu ce muzică patriotică. [Ședințele erau] mai puţin profesionale, mai toate [ședințele] erau politice. În anii ’50 se acorda o atenție deosebiă emisiunilor în limba rusă pentru că [în țară] erau foarte mulţi ascultători ruşi şi chiar în alte ţări [erau persoane] care ascultau [emisiunile noatre] în limba rusă. Era o grijă foarte mare, erau foarte multe vize pentru emisiunea în limba rusă. Şi la textele citite şi la benzile vorbite şi la montaje, tot ce era în limba rusă trebuia să fie foarte bine ascultat. La cenzura în limba rusă ştiau limba rusă foarte bine. Aveam crainici foarte buni de limba rusă. Exista o “poştă muzicală” la fiecare redacţie. Şi redactorul cerea: “Îmi trebuie pentru nu ştiu cine o piesă … Kalinka sau Oci Ciornie”… În general ilustram toate montajele în limba rusă mai mult cu iz rusesc, adică cu muzică rusească.
Ni se cerea să punem cântece patriotice… trebuia să le ştim… nu ne spunea ce anume, rămânea la latitudinea noastră. Redactorul scria pe text “cântec patriotic” şi eu trebuia să ştiu după textul lui ce cântec patriotic merge. La toate montajele de atunci, până în ultimii ani ai lui Gheorghiu Dej mergeau numai pe cântece patriotice. Tot timpul ni se atrăgea atenţia ce muzică să punem: “Vedeţi cum ilustraţi, ce muzică puneţi…” . Atmosfera să fie de partid pe mai toate textele şi toate reportajele… După Gheorghiu Dej am trecut la cântece patriotice în cinstea lui Ceauşescu. După ce a venit Ceauşescu atmosfera s-a schimbat, nu mai era așa cenzură, tăieri de texte. (…) La un moment dat, s-a impus să se dea numai muzică românească. La un moment dat ne gândeam de unde mai scoatem. Ne-a chemat redactorul-şef ne-a spus clar: “Vedeţi să mergeţi pe muzică românească”. “Dar avem şi montaje, nu pot să pun…” “Puteţi să puneţi muzică simfonică, muzică de camera, pian, vioară. Vedeţi cum se poate aranja ilustraţia”.
Acum a depins de rubrica respectivă. Dacă era o rubrică de poştă atunci puteam să facem ce vrem. Dacă era “Casa Feliciei”, de exemplu la emisiunea italiană, acolo făceam ce vroiam noi, chit că materialele erau politice! Se vorbea despre viaţa socială a noastră, a femeilor, a tineretului. Şi acolo era foarte multă muzică italiană. La cererea italienilor se dădea muzică italiană. La “Rubrica Poştă” se dădea fiecăruia ce cerea. Erau foarte multe scrisori… nu era nici un fel de restricţie… Şi dacă omul vroia un cântec care nu era [agreat] se sărea peste scrisoarea respectivă… Am avut o Secţie de scrisori care primea scrisorile şi ei le răspândeau la toate secţiile. Şi cine era în redacţie şi se ocupa de scrisori, era nenorocire! Aşa de multe scrisori aveau, că n-apucau să le rezolve. Şi muzică nu putea să dea la [toată lumea], că fiecare cerea altă melodie, așa că se făcea o listă întreagă şi la sfârşit se dădea o piesă pentru toţi, aleasă dintr-o scrisoare. Nu se putea [să dea toate piesele cerute], spaţiul [de emisie] era mic. Emisiunea toată era de o jumătate de oră, în care intra Buletinul de ştiri, un comentariu politic, mai intra nu ştiu ce social şi pe urmă intra Poşta. Toate scrisorile erau venite din afară! De aia exista o Secţie a scrisorilor. Ei le primeau şi le împrăştiau la toate redacţiile. Cele mai multe scrisori erau în rusă, sârbă, italiană, germană şi engleză. Erau şi din Franţa, dar mai puţine. Se făcea greu faţă solicitărilor.”
[Interviu realizat de Silvia Iliescu, 2002]
