În fiecare an, la 2 februarie, la 40 de zile de la Naşterea Domnului, Biserica Ortodoxă marchează Întâmpinarea Domnului, un eveniment deosebit de important din viaţa pământească a Mântuitorului, un mare praznic împărătesc şi una din cele mai vechi sărbători religioase creştine. În tradiţia populară, la 2 februarie este marcată Ziua Ursului sau Stretenia.
În această zi, Mântuitorul este dus la Templu de Fecioara Maria şi dreptul Iosif pentru împlinirea învăţăturii Vechiului Testament, conform căreia orice prim născut de parte bărbătească să fie închinat lui Dumnezeu la 40 de zile de la naştere, dând jertfă o pereche de turturele sau doi pui de porumbel, moment în care se făcea şi curăţirea mamei. Deşi Preasfânta Fecioară Maria nu avea nevoie de purificare, născând fără stricăciune pe Izvorul Curăţiei şi Sfinţeniei, s-a supus cu smerenie Legii timpului.
În templu, Iosif şi Maria întâlnesc doi oameni vârstnici ieşiţi din comun, încărcaţi de ani dar plini sufleteşte, profeţi ai viitorului, simboluri ale unei bătrâneţi deschise, înţelepte şi vii, în stare să întrezărească ceea ce alţii încă nu văd – dreptul Simeon şi prorociţa Ana.
Fiul lui Dumnezeu întrupat a fost purtat în braţe de Fecioara Maria, care I L-a încredinţat în biserică dreptului Simeon care I S-a închinat cu smerenie.
Fiind un mare cărturar al Legii Vechi, dreptul Simeon s-a născut cu 360 de ani înainte de Naşterea Domnului şi a fost unul din traducătorii Pentateuhului din limba ebraică în greacă. El ducea o viaţă sfântă, reprezentând aşteptarea împlinirii profeţiilor, căruia i se vestise de către Duhul Sfânt că nu va vedea moartea până ce nu va vedea pe Hristos, după cum relatează Sfântul evanghelist Luca.
Simeon, iubitorul de Dumnezeu, l-a luat pe prunc în braţe şi mulţumind Domnului, zice: „Acum slobozeşte pe robul Tău, Stăpâne, după cuvântul Tău, în pace, că văzură ochii mei mântuirea Ta, pe care ai gătit-o înaintea fetei tuturor popoarelor, lumina spre descoperirea neamurilor şi slava poporului Tău, Israel“ (Luca 2, 29-32). În acea zi, dreptul Simeon a trecut la Domnul.
Prima atestare documentară a acestei sărbători se găseşte în însemnările de călătorie ale pelerinei Egeria, care scrie că această sărbătoare se ţinea prin anii 382-384, la Ierusalim, la 40 de zile de la Naşterea Domnului. Printre autorii care au întocmit Slujbe închinate acestui praznic se numără Sfântul Chiril al Ierusalimului, Sfântul Grigorie Teologul, precum şi Sfântul Ioan Gură de Aur.
La Roma, sărbătoarea a fost introdusă de papa Gelasiu în anul 494, pentru a înlocui una străveche, păgână, de la începutul lui februarie, când aveau loc lustraţiuni şi procesiuni în jurul oraşului, cu făclii aprinse, în onoarea zeului Pan. De aceea, în Apus, această sărbătoare se mai numeşte şi Sărbătoarea Luminilor.
Mărturiile despre existenţa sărbătorii continuă la începutul secolului VI, când Sever al Antiohiei (512-518) pretindea că sărbătoarea Întâmpinării Domnului ar fi fost de curând introdusă la Ierusalim şi că era necunoscută în Antiohia.
Conform altor mărturii, în Răsărit sărbătoarea s-a introdus în penultimul an al domniei împăratului Justin I (526), iar generalizarea ei s-a realizat în cursul secolului VI, începând din anul 534, când împăratul Justinian a schimbat data sărbătorii de la 14 februarie la 2 februarie – 40 de zile de la 25 decembrie, noua dată a sărbătorii Naşterii Domnului.
Dacă la ortodocşi accentul sărbătorii se pune pe persoana dumnezeiescului prunc, la catolici, pe primul plan stă persoana Preacuratei Fecioare, care a venit la templu pentru curăţirea ei, după lege. De aceea, la catolici sărbătoarea este cunoscută şi sub numele de Curăţirea Sfintei Marii şi este trecută între sărbătorile Maicii Domnului.
Dintre creştinii răsăriteni, numai armenii sărbătoresc Întâmpinarea Domnului tot la vechea dată, adică la 14 februarie. Având o bază biblică, sărbătoarea Întâmpinării este respectată şi la protestanţi, îndeosebi la evanghelici (luterani).
Tocmai pornind de la această credinţă, în zilele noastre a rămas, ca o îndatorire creştinească a mamelor, de a aduce pruncii la biserică, la 40 de zile după naştere, pentru moliftă, pentru curăţirea lor şi pentru închinarea pruncilor la sfintele icoane, la altar, şi a aduce pe noul-născut ofrandă lui Dumnezeu. Conform tradiţiei, în acest moment preotul însemnează cu semnul sfintei cruci pe mamă şi pe prunc, apoi punând epitrahilul (patrafirul) şi mâna dreaptă pe capul mamei, dupa rostirea binecuvântării şi a rugăciunilor, citeşte cele cinci molifte din Aghiazmatar.
În tradiţia populară, la 40 zile după Crăciun, pe 2 februarie, de sărbătoarea Întâmpinării Domnului, ziua mai este numită şi Stretenie, Târcolitul viilor sau Ziua Ursului. Stretenie este un cuvântul preluat din scrierile liturgice slavone, cu sensul de ”întâlnire” sau ”întâmpinare”.
Legat de acestă zi, se credea că Stretenia, simobolizând o divinitate meteorologică feminină, trecea peste ape, iar dacă acestea nu erau îngheţate, Stretenia făcea un pod de gheaţă peste ele.
Conform credinţelor moştenite din generaţie în generaţie, în această zi anotimpul rece se confruntă cu cel cald, Ziua Ursului (care mai este numit Al Mare sau Martin ori Martinul cel Mare) fiind un reper pentru prevederea timpului calendaristic. Să spunem că în perioada 1 – 3 februarie în credinţa populară se marchează „Martinii de iarnă”, când ursul are – pe lângă rolul de tămăduitor, aducător de noroc, belşug şi fertilitate – şi pe cel de prezicător al vremii. Astfel după această zi se considera că vremea evoluează după cum este de Stretenie comportamentului ursului.
În această zi se obişnuia să se aşeze în calea ursului bucăţi de carne sau vase cu miere de albine. Trebuie să amintim că, în trecut, ursul era venerat pentru curajul și puterea sa, care se credea că putea fi transferată asupra oamenilor și mai ales a copiilor prin anumite practici magice. Astfel puterea ursului era transferată asupra acestora dacă aceştia se ungeau, în această zi, cu grăsime de urs.
De asemenea, bolnavii de „sperietoare” erau trataţi în această zi prin afumare cu păr smuls dintr-o blană de urs.
Tradiţia spune că, dacă în această zi este soare, ursul iese din bârlog şi, văzându-şi umbra, se sperie şi se retrage, prevestind, astfel, prelungirea iernii cu încă 6 săptămâni, iar dacă cerul este înnorat, ursul nu-şi poate vedea umbra şi rămâne afară, prevestind slăbirea frigului şi apropierea primăverii.
Tot de ziua ursului, în funcţie vreme, bătrânii făceau prognozarea timpului optim al culturilor de peste an, stabilind chiar un „grafic” al semănăturilor de primavară. În unele zone, ziua era considerată şi începutul anului nou pomi-viticol, iar pomii fructiferi fără rod în anul trecut erau amenintaţi cu securea, crezându-se că în acest fel vor deveni roditori.
Un vechi obicei care se practică în ziua de Stretenie este “Târcolitul viilor” (care urmează după ce horticultorii sărbătoresc, la 1 februarie, „Arezanul viilor”), conform căruia capul familiei are datoria de a trece pe la vie în dimineața acestei zile, cu un fel de caltaboș – numit ”bundărete”, simbolizând prosperitatea și abundența – și o sticlă de vin în traistă, va ocoli via de trei ori, va pune în fiecare colț al podgoriei o bucată de caltaboș, după care va tăia o coardă de viță pe care o va unge cu funingine și va bea o gură de vin. La final, după ce toate acestea au fost îndeplinite, va rosti o formulă magică: “Doamne, să-mi faci strugurii cât bundaretele de mari !”, apoi va planta în grădina casei coardele tăiate pentru a simboliza ”norocul viei”.
Se mai spune despre Stretenie că este o zi cu multe ceasuri rele, iar cine se naște sau cine face nuntă în această zi va avea parte numai de necazuri și nu-i va merge bine.
În această zi, a Streteniei, se mai spune – conform unora dintre credinţe – că „se strâmbă pârtia”, adică începe să se topească zăpada.
