Dan Puican: „Eu am făcut distribuţia numai cu actori foarte buni.”
Încă de la începuturile sale, emisiunile de teatru difuzate la Radio au avut o audiență ridicată. Difuzarea pieselor de teatru a continuat și după venirea comuniștilor la putere. Cu toate că accentul s-a pus pe emisiunile politice, totuși săptămânal Radioul difuza patru sau cinci piese de teatru. Dar acestea nu mai erau ascultate ca înainte pentru că sub influența activiștilor de partid se difuzau multe piese de teatru sovietice, de propagandă comunistă. Pe de altă parte, înregistrarea pieselor nu se făcea în studio la Radio, se făcea în sãlile de teatru. Asta era preocuparea principală a colectivului care lucra la Teatru Radiofonic: să înregistreze spectacole care se jucau pe scenele teatrelor. Tehnicienii Radiolui înregistrau aceste spectacole, veneau în studio cu benzile, le fonotecau, se făcea toaleta și se dădeau în emisie. Dar aceste piese înregistrate în teatru erau foarte greu de urmărit pentru că nu se înțelegea întotdeauna ce spun actorii. Ei nu erau plasați întotdeauna așa cum trebuie față de microfoane și se mișcau pe șcenă. După 1947, Radioul a alcătuit un repertoriu care cuprindea piese din dramaturgia universală și din istoria teatrului românesc. Au fost alese piese din toate epocile, din toate timpurile. Noul repertoriu cuprindea, printre alții, pe Aristofan, Shakespeare, Victor Hugo, Schiller, Goethe… și dintre autorii români pe Barbu Delavrancea, Mircea Ștefănescu, Tudor Mușatescu și, mai ales, Caragiale! În fiecare lună erau difuzate patru sau cinci premiere dintre care una era românească. Înregistrările care se făceau numai în Sala Mare a Radioului dădeau posibilitatea actorilor să asculte banda și să modifice eventualele greșeli. La Teatrul la Microfon erau invitați cei mai buni actori care jucau pe scenele bucureștene. Calitatea pieselor difuzate era din ce mai mare și teatrul difuzat la Radio a început să se bucure de o mare audiență. Pentru tinerii actori invitația de a juca într-o piesă la Radio era o realizare profesională. Și pentru tânărul actor Dan Puican angajarea la Radio pe post de regizor a însemnat un reper important în viața profesională. Venit de la Teatrul din Brașov, angajat la început doar cu jumătate de normă, Dan Puican a fost unul dintre cei mai importanți regizori pe care i-a avut Redacția de Teatru. Adaptarea la noile repere ale Teatrului radiofonic nu a fost ușoară, dar i-a adus regizoruliui Dan Puican satisfacții profesionale, mărturisește într-un interviu pe care l-a dat în 2011 Colectivului de istorie orală:
„În 1960 Teatrul din Braşov făcea deplasări. Din șapte zile ale săptămânii, cel puţin cinci făceam deplasări prin toate satele şi comunele adiacente Braşovului. Erau mai ales spectacole de comedie. Şi nu ne era ruşine. Jucam la cămine culturale, lumea venea buluc. Teatrele bucureştene nu veneau decât în marile oraşe, dar în comune nu veneau. Şi la mai puţin de o lună de turnee… m-am căsătorit cu Stela Popescu care fusese proaspăt repartizată la Teatrul din Brașov după terminarea facultății. Am jucat împreună în două spectacole în regia lui Sică Alexandrescu. La aceste spectacole au venit de la Teatrul de Revistă [din București] și au plăcut-o pe Stela cum joacă. În anii 1960 – 1963 se vedea că Stela va fi o actriţă excelentă. “Ce să fac?” “Ce să faci? Cum vrei tu…” Şi până la urmă s-a gândit că e bine să pună un picior la Bucureşti. Dar ne-am pus problema ce facem: ea la Bucureşti, eu la Braşov… se termină căsnicia noastră. […] Așa că am venit şi eu la București la sfârşitul anului 1963. În Sala Mare a Radioului era o repetiţie pentru o emisie de varietăţi. Am condus-o pe Stela până la poartă, la [intrarea] Temişana. Pe vremea aia, să intri în Radio era foarte greu. Era la poartă un subofiţer care nu-ţi dădea voie [să intri fără bilet]. Şi la poartă când [Stela] a prezentat buletinul îi spun [subofițerului]: “Vă rog, lăsaţi-mă şi pe mine să merg cu soţia mea! Uitaţi buletinul, [vreau] să văd şi eu repetiţia”. Şi ăla: “Bine, tovarăşe. Du-te…” Eu auzisem că la Radio există o jumătate de normă de regizor artistic. Deci, intrând în Radio, m-am interesat unde e Redacţia Culturală şi m-am dus la etajul șapte la redactorul-şef adjunct care se ocupa de teatru, Victor Popa. Am intrat la el și m-am prezentat. El mi-a zis: “Eu te-am văzut la Braşov jucând în piesa…” Zic: “Uite, am auzit că la Radio există o jumătate de normă de regizor artistic.” … “Bine, stai o clipă.” A ieşit, s-a dus la redactorul-şef David [Naftuli], care era foarte drastic, care conducea Teatrul şi Culturalul. Conducea tot. Revine şi îmi spune: “Da, există o jumătate de normă… Poftim un text, fă-mi distribuţia şi mâine ne întâlnim.” Era un mini-spectacol de copii. Şi eu după ce am citit textul, i-am propun în distribuţie pe Silviu Stănculescu, Vasilica Tastaman şi Matei Alexandru. Şi Victor Popa îmi zice: “Crezi că o să vină ăştia la tine, un necunoscut?” “Vorbesc cu ei şi îi conving.” Şi într-adevăr, eu le-am dat telefon. Au venit, am făcut cu George Puican înregistrarea, am pus muzică, efecte sonore. Şi Victor Popa mi-a zis: “Eşti admis. De la 15 decembrie [1963] eşti angajatul Radioului”. Aşa am devenit regizor artistic în Radio. Și în Radio sânt și azi [2011]. [În epoca respectivă] era obligatoriu ca stagiunea, care începea pe 15 septembrie, să fie deschisă cu o piesă românească. Atât! Se puneau piese străine şi piese româneşti. Probleme la vizionări, la „viză” mai erau, pe ici pe colo, până la urmă se împăcau. Mai lăsau cei care vizionau, mai tăiau şi cei care produceau spectacolele câte o replică care nu convenea celor care vizionau aceste spectacole. Nu erau probleme ca să le scoată definitiv din repertoriu. Știu că această comisie era condusă de cel care se ocupa de cultură la Sfatul [Popular] al Capitalei. Deci, activist politic. Și în comisie mai erau diferiţi scriitori. Multe lucruri din piesă trebuiau estompate, fiindcă nu conveneau sau erau cu dublu înţeles… Nu era rău că erau aceste comisii, era rău că era cenzură. Dar, o comisie adevărată dădea şi nişte indicaţii bune, adică felul cum poate fi interpretată o piesă. Aceste neînţelegeri le rezolva directorul cu regizorul teatrului. Știu că în Radio era o comisie de cenzură. Nici un spectacol radiofonic nu era băgat pe post până când o comisie care era la etajul 2 îl asculta. Această comisie asculta tot ce intră pe post. [În această comisie] nu erau oameni de teatru, erau activişti culturali. Eu nu am avut probleme. Eu am făcut [teatru] mult mai târziu. Până am intrat eu în Radio, tot repertoriul era susţinut de acei maeştri care au fost chiar de la înfiinţarea Teatrului Radiofonic.
În 1963, când am venit la Radio, erau trei mari regizori ai Radioului: Mihai Zirra, pe care îl cunoşteam pentru că făcusem nişte colaborări ca student, Constantin Moruzan şi Paul Stratilat. Ei erau cei trei mari regizori care făceau majoritatea repertoriului. Până atunci făcuseră foarte multe piese din dramaturgia universală şi românească. Pe lângă ei mai era Elena Negreanu, cu o jumătate de normă, pe cealaltă jumătate am venit eu, Mihail Pascal, care venise de curând de la Braşov unde l-am avut regizor şi odată cu mine au fost încadraţi Grigore Gonţa şi Cristian Munteanu. Se vroia o reîmprospătare a echipei regizorale. Am fost foarte bine primit. Sigur că la început nu mi-au dat să pun piese în undă. Eu am fost repartizat să fac basme. La basme era un redactor, Călin Gruia, scriitor de meserie, un om extraordinar care, după primele două basme mi-a zis: „Numai tu trebuie să faci basme!” Dovadă: eu am acasă făcute de Electrecord 88 de basme pentru copii. Electrecordul, după ce făcea o înregistrare, îmi dădea şi nişte bani – foarte puţini, 100-150 de lei – şi un disc din acela mare, cum era pe vremuri. Şi aşa am făcut 88 de basme, la o emisiune săptămânală care era pe postul naţional de radio. Pe vremea aceea, în Radio, la Redacţia de teatru era o disciplină de fier. În primul rând trebuia să vii dimineaţa. În ziua când aveam şedinţe de ascultare trebuia [să fii] la opt punct. Nu veneai la ora opt, Pavel Câmpeanu care se ocupa de Radio, te dădea afară din încăpere şi-n ziua aia erai absent. După aproape un an, s-a înfiinţat [emisiunea] „Seară pentru tineret” care era joia după amiaza. Eu, fiind cel mai tânăr din echipa regizorală, mi s-a încredinţat să fac această emisie, în primul rând că se făcea după amiaza. Trebuie să vă spun că aceşti trei mari regizori ai Radioului nu lucrau după amiaza. După amiaza actorii sunt mai obosiţi. Chiar și regizorii. Nici eu n-aş mai lucra după amiaza, ci la prima oră. Era un fenomen: la ora opt fix începea înregistrarea, fiindcă la ora zece actorii plecau la teatru, că aveau repetiţie.
Culoarul Radioului era pe vremuri plin de actori din toate teatrele şi acestui culoar îi spuneam “Radio şanţ” pentru că aici aflam tot ce se întâmplă în diferite teatre. Eu am făcut distribuţia cu actori foarte buni, ca să rămână în Fonoteca de Aur a Radioului. Am adus la „Seară pentru tineret” …ce-mi aduc aminte acum… pe Valentin Plătăreanu – care era extraordinar! – pe Ioana Radoslav. L-am adus pe Horia Căciulescu în roluri comice, pe Stela Popescu şi Veronica Strugaru şi încă câţiva. În echipa de la “Seară pentru tineret” erau cam zece – doisprezece actori. Emisiunea dura două ore, nu era vizionată de redactor-şef adjunct sau de un redactor simplu. Era vizionată de redactorul-şef – David [Naftuli] se numea – care răspundea de cultură în Radio. David o asculta întotdeauna joia dimineaţă şi-şi spunea părerea. Dacă era ceva care nu-i convenea, trebuia rectificat, că ea intra la ora cinci după amiază. După un an jumate-doi ani a început să mi se ofere şi câte o piesă de teatru sau o lectură dramatizată a unui roman. Şi aşa am avut de-a face cu scenarii cu ardeleni. Acest spectacol cu ardeleni… ştiu că era scris de Paul Everac, atât ţin minte. Şi la distribuţie l-am chemat pe George Calboreanu în al doilea rol al scenariului. Nu în rolul principal. Rolul principal era făcut de Ion Marinescu şi al doilea rol era făcut de Calboreanu. Când a trebuit să discut distribuţia în redacţie, toţi mi-au sărit în cap: “O să vină Calboreanu la tine? Nici nu te cunoaşte… Și pentru al doilea rol?” Zic: “O să-i dau telefon şi o să-l rog, dacă doreşte, să vină”. Şi a venit maestrul Calboreanu. Trebuie să vă spun un mic amănunt: pe vremea aceea la Radio colaborările se plateau foarte bine. Ca să vă dau un exemplu, actorii, în teatre, ăştia mari, artişti ai poporului, artişti emeriţi, aveau leafă cam 1780-1800 de lei lunar. Aici, la Radio, la un rol principal un artist al poporului lua 1440 lei. Vă daţi seama că aveau şi ei interesul… Înregistrai azi, în următoarea săptămână, vineri, la casierie veneau toţi actorii şi-şi luau banii.
Şi când am făcut lectură la acest scenariu, pe vremea aia fiind mai tânăr şi neexperimentat făceam câteva lecturi… şi într-una din zile, maestrul Calboreanu mă ia de brat şi-mi spune: “Domnule Puican”, dânsul nu întrebuinţa “tovarăş”, “să ştii că-mi place cum lucrezi cu actorii. Bravo dumitale! Ce ai de gând? Ce ai în perspectivă?” Şi am fost sincer, i-am mulţumit pentru cuvintele frumoase pe care mi le-a spus. “Eu vreau să mă duc în teatru, să joc, fiindcă eu timp de șapte ani am fost actor”. “Da, am auzit. Şi ce faci?” “Dacă pot, rămân şi la Radio cu o jumătate de normă”. Şi el îmi spune: “Te-ai gândit că dacă joci în teatru şi joci un rol mic, nu principal, un rol de mâna a doua, a treia, cum se vorbeşte în teatru şi pe urmă îl chemi la Radio pe actorul care joacă rolul principal, te va asculta pe dumneata? Că ştie ce joci în teatru… Gândeşte-te bine!” Pentru mine a fost extraordinară această judecată a maestrului Calboreanu! Dovadă că din momentul ăla nu m-am mai gândit să plec din Radio. Şi am rămas…. Şi a început să mi se dea şi mie piese. La un moment dat am făcut “Unda Veselă” care era cea mai ascultată emisiune a acelor vremuri. Ion Vova care se ocupase de ea a avut un accident şi a avut un concediu mai îndelungat, de vreun an de zile. Am început să fac “Unda Veselă”.
Toate emisiile de atunci erau vizionate cu redactor-şef, cu realizatorul… Venise de la Washington Silviu Brucan și fusese numit director general adjunct al Radioteleviziunii Române. Şi într-o zi de sâmbătă, că se lucra sâmbăta, ne-a chemat la audiţie. Şi a spus: “Şi regizorul să vină!” Şi, pe lângă toată echipa de şefi, redactor-şef, redactor-şef adjunct, realizator, m-au luat şi pe mine. Pe vremea aia “Unda Veselă” ţinea cam 45 minute. Şi toată lumea a ascultat în linişte. Când s-a terminat, Brucan a spus: “Bravo! Mi-a plăcut foarte mult! Cine a făcut-o? Cine a fost regizorul?” Şi Virgil Stoenescu, care era redactor, a zis: “Tânărul Puican…” “Da? Bravo! De-aci înainte el să le facă! Aşa se face, cu ritm, cu oameni tineri, oameni talentaţi! Mi-a plăcut foarte mult.” Pe urmă am avut mână liberă şi am făcut multe emisiuni de varietăţi, câteva sute, cu cei mai mari actori, printre care au fost Caragiu, Dem Rădulescu…”
[Interviu realizat de Octavian Silivestru, 2011]
