„Aşteptai să afli de la Europa Liberă ce s-a întâmplat”
Într-un interviu din 2015 pentru Arhiva de istorie orală, scriitorul Romulus Rusan povestea: „Eram într-un autobuz la Cluj ṣi era o bunică cu un copil care cobora din autobuz. Şi, cum fac bunicile, să arate ce nepoṭi isteṭi au, a zis: <Coborâm! Dragă Ionel, cum spui la tanti ṣi la nenea?> <Doamnelor ṣi domnilor, Radio Londra vă doreṣte noapte bună!> Asta n-a ṣtiut cum să fugă mai repede!… Deci, copiii ṣtiau de Radio Londra şi se prindea destul de uṣor, Europa Liberă era mult mai bruiată.” „Anecdota adevărată”, cum o numea povestitorul ei, înfăţişează o realitate a perioadei comuniste: românii ascultau cu mic, cu mare, pe ascuns, posturile de radio în limba română care emiteau din lumea liberă.
Bruiat cu şi mai mult sârg în anii ’80, la ordinul Securităţii, „postul imperialist” Europa Liberă ajunsese duşmanul personal al lui Nicolae Ceauşescu. Însă pentru oamenii închişi între graniţele ţării a fost, timp de aproape 40 de ani, suflul de aer proaspăt venit din Occident. Informaţii, analize politice şi culturale, muzică şi veşti din lume – dar mai ales din propria lor ţară – toate acestea hrăneau nevoia românilor de a asculta un post de radio care nu avea nimic de-a face cu propaganda comunist-ceauşistă.
Nu ne propunem acum un istoric al acestui post de radio (el se află şi pe site-ul nostru www.rador.ro/2015/10/27/aici-radio-europa-libera/ ). Este destul să spunem că emisiunile Departamentului românesc de la Europa Liberă – urmărite cu nesaţ în toate colţurile ţării, în familii din toate straturile sociale, ba chiar prin închisori – au oferit ascultătorilor informaţii pe care postul de radio oficial nu le putea da. În anii ’50, Europa Liberă le-a dăruit speranţa răsturnării comunismului cu ajutorul Occidentului. Apoi, odată cu trecerea anilor, românii au ajuns la un fel de blazare, însă au rămas în continuare cu urechea lipită de aparatul de radio, pe unde scurte, frecvenţa 1386 kHz. Cu toate eforturile Securităţii, aceste legături ale românilor din lumea liberă cu fraţii lor osândiţi la comunism au rămas indestructibile.
Ziua Mondială a Radioului ne oferă acum prilejul să cunoaştem/să ne amintim despre felul în care Europa Liberă a hrănit nevoia de radio – un radio liber – a ascultătorilor din România comunistă, iar povestirile Arhivei de istorie orală stau mărturie…
Ion Moldovan, ţăran din Visuia, Bistriţa-Năsăud
„În comuna Valea Largă discutam de la om la om. Şi atunci ne încurajam unul pe altul, ascultam Vocea Americii, Europa Liberă şi ne încurajam unul pe altul şi aşteptam să vină americanii… Lumea a aşteptat, mulţi dintre ei au decedat. […] Toată speranţa era că americanii or să vină şi or să atace Uniunea Sovietică şi că vor fi alungaţi comuniştii din Europa de Răsărit şi că vor debarca în România şi vom fi scăpaţi de coşmarul ăsta comunist, de ciuma asta comunistă din România.” (interviu de S. Iliescu, 2000)
Liviu Pintiliescu din Suceava
„Ideea [de a face organizaţia anticomunistă] ne-a venit datorită conjuncturii respective, din anii respectivi, şi educaţiei, a dezvoltării noastre de când ne-am născut şi până atunci, de luptat împotriva comunismului. Şi, în fond, ce am făcut? Cu un tipar din ăla – erau nişte tipare de mână, jucării, aşa, nişte litere care se montau pe un suport – făceam nişte manifeste: <Români, să luptaţi în continuare…> Şi, bineînţeles, sub influenţa foarte mare… au contribuit în mare măsură Europa Liberă şi Radio America [Vocea Americii]: <Români, nu vă lăsaţi… că venim! Chiar dacă o să faceţi puşcărie, o lună-două, nu se întâmplă nimic, noi vă vom elibera.> Şi, sub acest impuls, am început să facem aceste manifeste.” (interviu de S. Iliescu, 1998)
Brutus Toderaş, miner la Roşia Montană, jud. Alba
„Să ştiţi că noi, tinerii din vremea aceea, ne intresam foarte mult şi auzeam: <Mă, uite, o mai prins un grup [de rezistenţi] acolo, o mai prins unul…> Ascultam, în grup ne duceam, că era radio la Căminul Cultural şi mai mergeam seara acolo câte un grup de 10-12, prindeam Europa Liberă şi Vocea Americii. Păi, stăteam cu gurile căscate! Şi mai cunoşteam de la ei multe treburi…
Şi ce se auzea la aceste posturi de radio?
Păi, ce se auzea?! Că-n România uite-aşa, că-n România aşa, că partizanii aşa, că vor veni americanii… Deci, auzeam că vor veni americanii, vor veni englezii şi or să elibereze pe aceşti oameni din munţi. Stăteam şi noi şi până la urmă, drept să vă spun, aproape că credeam! După aia mi-am dat seama că aşa ceva nu se va întâmpla…. Eram numa’ un grup de tineri, mic, [din] care nu umbla nimeni [să spună] că <uite, cutare o ascultat>, că dacă se auzea că noi ascultăm în grup Vocea Americii, Europa Liberă, vă daţi seama ce se întâmpla?! Eram încontinuu puşi sub urmărire. […] După ora 8 seara, cam după 9, atuncea ascultam. Şi, adică, cunoşteam ce se întâmplă în lume, eram şi noi în pas cu vremea, cum se spune.
Şi cum erau astfel de emisiuni, vă mai amintiţi?
Da, începeau cu ştiri şi ceea ce se întâmplă în România şi ce se aude în România. Pe plan economic probabil că pe noi nu ne interesa atâta; planul ăsta politic, strategic, asta ne interesa mai mult, ca pe orice tânăr, să ştim ce se întâmplă. Ascultam şi tăceam din gură, nu discutam absolut cu nimeni ce-i… Asta era pentru noi, adică pentru a cunoaşte mai mult. Bineînţeles că după 1950 şi ceva aproape toate familiile aveau radio şi atunci ascultai acasă.” (interviu de S. Iliescu, 2001)
Constantin Ioanovici din Zărneşti
„În vacanţă eram plecaţi ori cu schiurile, ori în excursie. Seara… printre alte ştiri pe care le mai ascultam puneam şi Europa Liberă, să vedem ce se mai întâmplă şi prin alte părţi sau ce ne mai zic…
Ştirile de la Europa Liberă le comentaţi?
Nu, le ascultam… ascultam toţi, n-aveam ce să mai comentăm. Doar cu prieteni, ştiţi, că pe vremea aceea nu era bine să discuţi prea mult, că nu ştiai cine te <cântă> sau cine îţi vrea binele.” (interviu de O. Silivestru, 2006)
Miltiade Ionescu, în 1953 medic-deţinut politic, la Cavnic
„Doi dintre gardieni – unul care era ungur şi unul român autentic – veneau tot timpul la cabinetul medical şi se ataşaseră acolo, de cabinet… eu am crezut la început că sunt puşi să facă ceva, să urmărească, dar nu era deloc aşa. Şi s-au apropiat aşa de tare, în special ungurul – era un tip teribil de <dispus>! – şi aşa bine ne-am înţeles, că la un moment dat, într-o zi, mă trezesc cu el, vine foarte… aşa, conspirativ, zice: <Ştiţi ce a spus Europa Liberă aseară?> Eu am rămas aşa… <Nu, nu, serios, că nu am nici un fel de… intenţie. Nu sunt agent provocator, nu sunt nimic. Eu vreau doar să vă spun…> – şi, începând din ziua aia, în fiecare zi când intra de serviciu, venea şi îmi transmitea ce a auzit la Europa Liberă! (interviu de S. Iliescu, 1999)
Ţicu Goldstein, realizator de emisiuni de ştiinţă la Radio Bucureşti
„Occidentul nu trebuia în acea vreme prezentat în <culori favorabile>. La un moment dat, ne certaserăm cu vecinii, deci, nici aceste ţări nu mai puteau fi pomenite. Am criticat deschis în şedinţe de redacţie acest izolaţionism pe planul curat al ştiinţei, am amintit că în Occident nu se armează doar arme, ci se săvârşesc şi invenţii şi descoperiri de importanţă fundamentală, care nu pot fi ignorate, cu atât mai mult cu cât, printr-o răsucire de buton, ascultătorul poate afla tot ce e nou şi tot ce-i ascundem noi. Şeful meu de atunci m-a pus la zid şi mi-a spus că parcă aude Europa Liberă sau un alt <post imperialist>. […]
Era vremea în care Ceauşescu criticase vechea Securitate şi noua Securitate încercase să aibă o faţă întrucâtva mai umană – aşa am reuşit până la urmă să scap. Eram anchetat fără scoatere din producţie […], eram chemat acolo, la Securitate, pe Ştefan Furtună, duminicile, şi mă întreba dacă ascult Europa Liberă. Zic: <Vai de mine, cum să ascult Europa Liberă când eu am un copil mic, de câteva luni?> <Dar atunci de unde ai dumneata asemenea idei?> Zic: <Eu gândesc cu capul meu, bine sau rău, nimeni nu mă influenţează>. […] Într-adevăr, în 1973 m-au dat afară.” (interviu de V. Călin, 1997)
Cicerone Ioniţoiu, scriitor, fost deţinut politic
„Când am primit şi a doua negaţie [de plecare din ţară], am făcut un memoriu tare lui Ceauşescu în care-i spuneam ce s-a petrecut prin închisori, crimele făcute, cum au schingiuit, cine-a schingiuit, tot, şi l-am trimis. Nimic… Când vin seara, pe 28 februarie [1979], acasă, mă duc sus în cameră şi dau drumul la radio Europa Liberă şi la Europa Liberă se anunţă: <Mâine, pe 1 martie, începe o manifestaţie pe Trocadero pentru întregiri de familie şi eliberări, în ţara românească, şi se manifestează pentru venirea în Franţa a cutare, cutare…> şi la urmă <Cristian Atanasiu şi Coralia Atanasiu manifestează pentru Cicerone Ioniţoiu>. Am rămas tablou! Îi spun nevesti-mii: <Auzi, mă cheamă ăia în Franţa> […] Au transmis în seara respectivă [ştirea] de patru-cinci ori.
A doua zi, la birou, m-a căutat cineva de la Ministerul de Interne, a venit să stea de vorbă cu mine, să mă convingă [să rămân] dacă vreau un serviciu mai bun, eu sau soţia. Zic: <Nu-mi trebuie nimic, mă simt foarte bine, vreau să plec!>” (interviu de Gabriela Nani Nicolescu, 2001)
Gelu Fătăceanu din Năsăud
„Primul episod [al meu cu Securitatea] a fost în ’87. […] Duminică am fost pe plajă şi, întâmplător, mă rog, am mişcat postul la radio şi era muzică la Europa Liberă. Lângă mine era un cetăţean de la Poliţie [Miliţie], a auzit. Am venit acasă şi am dat să ascult ştiri la Europa Liberă… [Apoi] am plecat la Bucureşti cu trenul de seară, nevastă-mea a rămas, probabil că aparatul de radio a rămas <din greşeală> pe Europa Liberă şi ea a fost reclamată de către un vecin. Ca, pe la 12 noaptea, soţia să se trezească cu un miliţian, bineînţeles că a deschis [uşa]. […] A fost chemată a doua zi la Securitate de către comandantul Securităţii de atunci, a fost luată la întrebări, că <de ce ascultaţi Europa Liberă>, de ce cutare… <perturbaţi, că ascultaţi la o oră cam târzie> şi lucruri din astea.
Eu, când am venit acasă după vreo trei zile, am fost chemat şi eu. Mi-a spus atâta: <Ai un băiat la Cluj, vrei să fie scos afară din serviciu? Sau…>, zice, <vrei să faci vreo 15 ani de puşcărie?… Vă rog să vă vedeţi de treabă!> Ăsta a fost ultimul cuvânt.” (interviu de L. Ivaşcu, 2000)
Inginerul Radu Filipescu, disident, arestat în 1989
„O problemă pe care o punea anchetatorul era cu Europa Liberă, că Europa Liberă m-a convins pe mine să fac manifeste. <Nu, domnule, eu ascult şi Europa Liberă, dar citesc şi ziarele. Dacă eu sunt convins că Ceauşescu e un conducător rău, ce să faci? Asta e convingerea mea!>” (interviu de M. Conovici, 1999)
Solomon Marcus, matematician şi scriitor
„În această perioadă [a anilor ’80] în care nu găseam ce ne trebuia, lucrurile cele mai vitale, apăruse acea glumă formidabilă la Europa Liberă: că, înainte de război, scria pe firmă [la magazin]: <La Mitică> şi înăuntru, în prăvălie, găseai carne; acum, scrie pe firmă <carne> şi înăuntru nu e decât Mitică!.. Ei bine, în acea perioadă, Ceauşescu a avut sadismul de a răspândi peste tot sloganul că noi trăim în <perioada de aur a istoriei româneşti>, că acea perioadă a anilor ’80, în care se întâmplau toate aceste privaţiuni, era numită <epoca de aur a istoriei româneşti>! […]
Vedeţi, e foarte interesant cum era privit procesul de comunicare. Noi nu mai credeam, aproape că nu mai credeam, aveam atât de mult impresia că tot ceea ce vedem este o aparenţă, încât nu mai credeam ochilor. Adică, se întâmpla să vezi un lucru cu ochii tăi, după aceea aşteptai să afli de la Europa Liberă ce s-a întâmplat! […]
Vă daţi seama, de aici vine această obişnuinţă, din această viaţă dusă ani de-a rândul – în care ceea ce se spunea era pe dos faţă de ceea ce se întâmpla – s-au creat aceste reflexe de suspiciune la adresa a ceea ce citeai în presă, auzeai la radio, la televiziune şi aşa mai departe. Chiar în zilele acelea de decembrie ’89, e adevărat, eu vedeam în stradă ce se întâmplă, dar eu mă duceam mereu nu atât la Televiziunea noastră, cât la Europa Liberă! Căutam să văd ce spune la Europa Liberă, deşi într-un fel era absurd! Cum, domnule, dumneata trăieşti chiar acolo unde au loc lucrurile şi asculţi la Europa Liberă? Da, ăsta era adevărul, că cei mai mulţi români căutau şi atunci să afle de la Europa Liberă ce se întâmplă!” (interviu de S. Iliescu, 1998)
