Greva de la Atelierele CFR Grivița a fost o mișcare de protest a muncitorilor feroviari, desfășuratăt la Atelierele Grivița din București, la 16 februarie 1933. A început din cauza condițiilor din ce în ce mai precare de lucru ale ceferiștilor, în contextul Marii Depresiuni la nivel mondial, care a afectat și România în mod semnificativ. Dintr-un protest a devenit rapid revoltă și a dus la ciocniri între lucrătorii de cale ferată și jandarmi, precum și la moartea a 7 persoane. Între ei a fost și Vasile Roaită, un tânăr muncitor a cărui imagine a fost folosită ulterior de regimul comunist, în scop propagandistic.
Context
În 1932, Guvernul român a adoptat o serie de măsuri economice, drastice și bineînțeles nepopulare, pentru a face față marii crize economice ce debutase în 1929. Cea mai importantă măsură, rămasă în istorie, a fost introducerea „Curbelor de sacrificiu“, prin care întreprinderile industriale au suspendat indemnizația de chirie și „alocația de scumpete“. Mai exact, măsura a redus salariile muncitorilor cu aproximativ 25%. Scânteia finală care a declanșat revoltele a fost momentul 20 ianuarie 1933 când, la Atelierele CFR Grivița din București, administrația a anunțat că plata salariilor se va face numai dacă muncitorii vor dovedi că au achitat impozitele pe ultimii trei ani. În şedinţa din seara zilei de 17 ianuarie 1933, Guvernul PNŢ, condus de Alexandru Vaida Voevod, hotărăşte reducerea salariilor bugetarilor pe o perioadă de trei luni (ianuarie, februarie, martie) după cum urmează: în Capitală şi categoria I urbană, cu 10%, în categoria a II-a urbană şi zona rurală, cu 12, 5%. Salariile magistraţilor şi ale cadrelor militare rămân neatinse.
Când s-a declanșat greva muncitorilor curățitori de la fabrica „Saturn”, din cauza scăderii salariilor, grupul comunist din unitate a lansat un apel la solidaritate. Conflictul de muncă de la Atelierele Grivița a fost organizat de sindicat și a pornit ca o „grevă demonstrativă”.
Situația de la Grivița era complicată. Atelierele aveau o administrație și coruptă, dezastru recunoscut chiar de Gheorghe G. Mironescu, vicepreşedintele Consiliului de Miniştri şi ministru de Interne, în Raportul despre evenimentele de la Griviţa din Adunarea Deputaţilor din 16 februarie 1933: „Aceste ateliere au avut nefericirea de a fi fost în trecut nu numai rău administrate, dar şi incorect administrate.”
Mișcarea de protest
La 1 februarie 1933, când a sunat sirena pentru pauza de prânz, muncitorii din secțiile I și II Vagoane și Locomotive s-au adunat în hala mare a Atelierelor și au protestat împotriva reducerii salariilor, apoi s-au deplasat spre clădirea administrativă. Reprezentanții patronatului au preluat lista cu revendicări, iar protestarilor le-au cerut să aștepte răspunsul. Au urmat negocieri sindicale, iar unii istorici consideră că grupul de agenți comuniști a provocat scandal și, ca în multe alte situații, i-a atacat pe muncitorii sindicaliști. Ziarul „Dimineața“ din 02.02.1933 relata: „Cu această ocazie s-au produs încăierări cu social-democrații pe tema metodelor de luptă – aceștia cerând să se procedeze cu prudență spre a nu se da ocazia autorităților să provoace”.
În jurul orei 16.00, greva s-a stins și „greviștii au ieșit în liniște pe poarta atelierelor”. Ziarul „Scânteia” relata că „La București armata și poliția nici n-a(u) îndrăznit să intervină împotriva greviștilor”. Protestul era unul justificat de situaţia dificilă a muncitorilor, cei mai loviţi de criza financiară izbucnită în anul 1929, aşa cum se arăta într-un articol din „Adevărul”: „Cu deosebire gerul ultimilor săptămâni a făcut ca lipsurile să se simtă mai adânc și să izbucnească cu mai multă putere râvna după o viață mai bună. Ca și în tot restul lumii, astfel și la noi, împrejurările au devenit însă tot mai dificile. Banul se câștigă tot mai greu și lipsa sporește în toate straturile sociale. Am ajuns o generație de sacrificiu condamnată să-și restrângă cerințele de viață la strictul absolut necesar și să sufere. Ca întotdeauna și cum este pretutindeni, cei care ajung să simtă mai întâi și mai puternic consecințele acestor situațiuni catastrofale sunt muncitorii”. Au apărut instigările, inspirate de modelul diversiunii sovietice: zvonul că un muncitor cu nume inventat a fost concediat fără plata retribuției; apariția la poarta Atelierelor a două femei disperate care strigau că peste noapte soții lor, muncitori la Ateliere, au fost arestați de Siguranță. Niciodată nu se dădeau nume precise și nu era identificat locul de muncă al victimei. Acești „eroi” nu s-au regăsit pe nicio ierarhie a PCR, ajuns la putere după 1947, pentru că ei nu existau.
Pe 15 februarie, în jurul orei 9, o delegație formată din Gheorghe Gheorghiu Dej, Chivu Stoica, Panait Bogătoiu, Constantin Doncea, Alexandru Petea și Ilie Pintilie a plecat la Direcția generală. 4.000 de oameni, așezați în jurul cazanelor de carbid, în care se făcuse foc, în fața Administrației de locomotive, așteptau rezultatul discuțiilor. S-au improvizat doua tribune. În tot acest timp, muncitorul Constantin Negrea a avut grijă ca sirena să sune la intervalele stabilite. Dar pe la ora unu noaptea s-au terminat lemnele și cărbunii cu care era alimentată sirena.
Au existat și revendicări considerate inacceptabile şi periculoase, ceea ce a dus la votarea în Parlament a stării de asediu. În comunicatul către populaţie se motiva: „Români, O mare primejdie pândeşte ţara noastră. Organizaţii comuniste lucrează la răsturnarea ei prin anarhie şi violenţă. (…) În acelaşi timp, alte elemente, fără să-şi dea seama, dau ajutor indirect acţiunii de destrămare, dedându-se la violenţe, care creează o atmosferă prielnică răsturnării ordinii de stat”. Guvernul îşi asuma să „reducă la neputinţă pe cei ce instigă, răscolesc patimile şi împing la violenţe pentru a provoca destrămarea naţiunii”. Măsurile excepţionale erau impuse de existenţa unei reţele „de agitaţie bolşevică, dirijate din afară, cu instrucţiuni, mijloace băneşti şi agenţi din afară”.
Acoperite de starea de asediu, autorităţile au trecut la arestarea unor lideri ai muncitorilor suspectaţi de apartenenţă la mişcarea comunistă. Crește astfel nemulţumirea situația escaladează și se produc ciocniri între ceferişti şi forţele de ordine începând cu ziua de 15 februarie până în dimineaţa de 16 februarie, când s-a intervenit în forţă împotriva lucrătorilor baricadaţi în ateliere.
Într-un articol din „Curentul” se lansa ideea că evenimentele de la Griviţa seamănă cu rebeliunea bolşevică din Rusia anului 1917: „Lenin definea lovitura de stat bolşevică un pumn zdravăn dat unui paralitic. Paraliticul îl vedem: guvernul naţional-ţărănist, pumnul comunist cum se contractează pentru a da lovitura de graţie. Şi fiecare moment de ezitare se traduce simultan într-un spor al agresivităţii comuniste. Mâine să nu fie prea târziu. Şi sirena şuieră sinistru în noapte”.
În „Lupta” se nota că violenţele erau cauzate de „elemente comuniste, energice, conştiente, care lucrează după principii şi tactice revoluţionare comuniste clasice, care vor să pună mâna pe întreaga pătură muncitorească”.
Greva este înăbușită
Pe 16 februarie, Armata și Jandarmeria primesc ordin să tragă, ceea ce se și întâmplă. Au murit șapte oameni (Vasile Roaită, Dumitru Popa, Gheorghe Popescu, Cristea Ionescu, Dumitru Tobiaș, Dumitru Mayer, Ion Dumitrescu) Vasile Roaită era ucenic în ultimul an la căldărărie (cazangerie) și nu avea nicio legătură cu greva. Stătea lângă ușă când a intrat armata și a început să tragă. A fost rănit din întâmplare și a murit la spital, a doua sau a treia zi. Ulterior, propaganda comunistă l-a transformat pe Vasile Roaită în erou al clasei muncitoare.
S-au făcut mai multe arestări. Coordonatorul acțiunilor de reprimare a revoltelor muncitorești era Armand Călinescu, subsecretar de stat la Interne, asasinat de legionari câțiva ani mai târziu, când devenise prim-ministru. După intervenţia în forţă a autorităţilor din dimineaţa zilei de 16 februarie, muncitorii care au fost arestaţi au fost duşi la garnizoana Malmaison, unde au fost cercetaţi şi percheziţionaţi. Au fost găsite „la unii manifeste, la alţii gloanţe neutilizate, broşuri de propagandă comuniste şi cuţite”. (Autor : Alexandru Balaci)
Bibliografie
Calendar Rador
clubferoviar.ro/16-februarie-1933-89-de-ani-de-la-greva-de-la-atelierele-grivita/
cfr.ro
https://historia.ro/sectiune/general/adevarul-despre-greva-de-la-atelierele-cfr-grivita-564969.html
https://historia.ro/sectiune/general/grivita-33-o-diversiune-a-lui-carol-al-ii-lea-586690.html
