Dionisie Șincan: “După discursul lui Hruşciov (….) a fost acel „dezgheţ” (…), când s-a putut vorbi uneori foarte mult.”
După moartea lui Stalin și discursul lui Hrusciov a urmat o perioadă de deschidere. Această perioadă nu a fost pe placul conducerii comuniste și s-a revenit repede la situația dinainte. Cei care au crezut în această deschidere au fost acuzați de “scădere a vigilenței revoluționare” și au fost înlăturați. Și în Radio au avut loc ședințe de “demascare”, când cei acuzați au fost dați afară din instituție. Un martor al acestei perioade a fost jurnalistul Dionisie Șincan:
„După moartea lui Stalin, a fost discursul lui Hruşciov la Congresul XX cu [Gheorghi] Malenkov, a fost acel „dezgheţ” şi atunci într-adevăr a fost o perioadă de emulaţie, când se putea şi vorbi şi uneori foarte mult. A fost o perioadă oarecum de deschidere. În ea intră şi perioada Arghezi. Și chiar o perioadă de critică oarecum mai serioasă. Atuncea, îmi amintesc perfect, Sadoveanu a fost un pic „călcat pe coadă” în legătură cu volumele lui, cu „Mitrea Cocor” şi fusese înainte de „Mitrea Cocor” când devansa ideea colectivizării. Dar repede s-a încheiat această afacere, a fost aşa-numita „deviere de dreapta”. Și, obiceiul timpului, trebuia să se găsească „ţap ispăşitor” pentru această chestie. Și au început atunci întâi analizele propriu-zise, c-aşa se pornea, era un întreg ceremonial ca să te dea afară… Și s-a numit, mai ales în zona intelectuală, „perioada împăciuitoristă”. Deci liberalismul ăla, din punctul de vedere al Partidului Comunist, dusese la o „scădere a vigilenţei revoluţionare” şi deci erau “împăciuitorişti”. Eu am intrat accidental în această chestiune şi am trăit momentul destul de intens. Îmi amintesc perfect de bine că se făceau nişte şedinţe formidabile pe linie sindicală în studioul mare din vechea clădire. Și împreună cu Pop Simion şi cu Vişan am fost acuzaţi de „împăciuitorism”, pentru că luasem apărarea unui coleg de-al nostru care greşise într-un anumit fel. Noi am vrut să explicăm… dar cu simţ critic… mânaţi de o milă creştină l-am apărat pe ăla. N-ar fi trebuit. Trebuia să fim intransigenţi, dar din milă creştină.
Atunci neînţelegînd nimic, pentru că nu ştia bine româneşte, Hortensia Roman, care era şeful Redacţiei emisiunilor pentru străinătate, a strigat din sală: „Ce-nseamnă chestiunea asta?! Misticismul ăsta?” Pop Simion spusese chestiunea asta cu „din milă creştinească”. Eu m-am ridicat şi am spus: „Staţi puţin, să vă explic! Ce-a vrut să spună Pop Simion cu <mila creştină>! A fost o metaforă… Nu-i aşa…” „Cee?! <Milă creştină>? Misticism!” – tot madam Roman. Și ne-a pus în fund pe toţi trei: eu, Vişan şi Pop Simion. Și de-a doua zi am fost puşi în atenţia Serviciului de cadre şi ne-au cercetat foarte amănunţit biografiile, ce scrisesem. Din afacerea asta s-a ales Pop Simion dat afară. Eu am fost poate mai îndrăzneţ şi m-am dus la Ion Pas. Era şi scriitor, eu îl ştiam de la Uniunea Scriitorilor. Și i-am povestit: „Nu este nimic adevărat din ce…” Eu am fost acuzat pe urmă şi de „naţionalism tătar” – scrisesem o carte la Editura Tineretului şi care a nimerit la cenzură la un tip la Secţia de Presă care tocmai venise de la studii, din Uniunea Sovietică. Și el ştia că în Uniunea Sovietică există o problemă tătară. Eroii mei fiind tătari, din satul meu din Dobrogea, el a spus: „Ăsta este un naţionalism tătar! Nu vorbeşte de români, vorbeşte de tătari!” Și am fost acuzat şi de „naţionalism tătar”.
Și atunci mi s-a luat biografia … că am avut doi unchi chiaburi. Și atunci am spus: „Sigur, am doi unchi chiaburi, am scris despre ei, dar dvs. îl uitaţi pe ălălalt care este ilegalist”. Am avut un unchi ilegalist din partea lui taică-meu. Și deci s-a făcut o balanţă de-asta, prilej pentru Pas să m-ajute. Totuşi am stat șase luni, lucrând fără să am drept de semnătură, deci cu o emoţie foarte serioasă”.
[Interviu realizat de Virginia Călin, 1998]
