Context
Când spunem Gabriel García Márquez , majoritatea dintre noi ne gândim la două dintre operele sale, „Un veac de singurătate” și „Dragoste în vremea holerei”, ambele premiate cu Nobel în 1982. Au fost citite, iubite, discutate și ecranizate într-o manieră excepțională. Cea mai recentă producție a romanului ”Un veac de singurătate” este un serial care aparține Netflix, iar producători sunt chiar fiii celui mai mare autor latino-american. Gabriel García Márquez a fost, totodată, un jurnalist care nu s-a sfiit să își publice opiniile. S-a născut pe 6 martie 1927, la Aracataca, un mic oraş de pe coasta Caraibilor, în Columbia.
El a fost cel mai mare dintre cei 12 copii ai familiei. Tatăl lui a fost funcționar poștal, operator de telegraf și farmacist itinerant. Când Gabriel avea numai 8 ani, toată familia s-a mutat din oraș ca tatăl să-și poată găsi o slujbă. El a fost lăsat la țară, în grija bunicilor materni. Bunicul său, Nicolas Marquez Mejia, era un activist liberal, fost colonel în războiul de 100 de zile purtat de Columbia. Bunica lui credea în magie, fantome și spirite. Bunicul îşi numea nepotul Micul Napoleon și i–a cultivat de mic interesul pentru istorie şi chiar pentru politică. Gabriel va spune mai târziu că bunicul a fost singurul care îl înțelegea şi care avea încredere în el, prevestindu-i un destin aparte. Plimbările alături de acest bărbat impunător în ochii băiețelului erau adevărate aventuri, deşi ele nu se desfăşuarau decât în universul oraşului sau doar până la magazinul de peste drum. Experiențele sale în casa de la țară, învățămintele primite de la bunicul lui care îşi iubea nespus nepotul, lumea aproape miraculoasă în care trăia bunica sa, absența îndelungată a părinților, își vor pune puternic amprenta asupra sa și vor da naștere personajelor și cărților care aveau să îl facă celebru.
Într-un interviu publicat în ”The Atlantic”, în 1973, García Márquez spunea că a fost dintotdeauna scriitor. Cu siguranță, toate elementele tinereții s-au împletit cu imaginația lui și a rezultat un amestec de istorie, mister și politică. Gabriel García Márquez și-a primit educația la colegiul Jesuit, iar din 1964 a început să studieze Dreptul la Universitatea Națională din Bogota. La 17 ani își face ucenicia de ziarist la Barranquilla, unde participă la furtunoasele întâlniri ale grupului „La Cueva„ („Peștera„). Când redactorul șef al revistei liberale „El Espectador” a scris un editorial în care constata, cu amărăciune, că în Columbia nu sunt scriitori tineri talentați, García Márquez i-a trimis o selecție de opere scurte pe care acesta a decis să le publice sub titlul „Ochii unui câine albastru”. În succesiunea evenimentelor intervine asasinarea președintelui columbian, Jorge Elicer Gaitan. În haosul ce a urmat, García Márquez s-a făcut jurnalist și reporter de investigații în regiunea caraibiană, un rol la care nu a mai renunțat niciodată.
Exilul in Europa și activismul politic
În 1954, García Márquez a expus povestea unui marinar care a supraviețuit naufragiului cauzat de un distrugător al Marinei columbiene. Deși epava a fost atribuită furtunii devastatoare din larg, marinarul a povestit că, de fapt, un echipaj de contrabandiști ilegali din SUA s-a dezlănțuit și astfel au fost bătuți 8 dintre membrii echipajului aflat la bord. Scandalul ce a urmat a fost unul de proporții uriașe, motiv pentru care García Márquez a fost exilat în Europa, unde a continuat să scrie povestioare scurte și știri pe care le trimitea publicațiilor columbiene.
În 1955 publică primul său roman, intitulat ”La Hojarasca”. Fusese scris în urmă cu șapte ani, însă nu găsise o editură care să-l publice. În 1958 se căsătorește cu Mercedes Barcha Pardo, cu care a avut doi copii: Rodrigo, azi regizor de film și televiziune în America, și Gonzalo, născut în Mexic, în 1962, astăzi designer grafician.
García Márquez a stat în exil mare parte din viața sa adultă, o parte a exilului fiind autoimpusă, din cauza violențelor prin care trecea țara sa. A fost un socialist pe viață și un prieten al lui Fidel Castro. A scris pentru ”La Prensa”, în Havana, și a menținut întotdeauna legături personale cu Partidul Comunist din Columbia. Cunoaște, ca reporter al unui ziar venezuelean, viața din statele balcanice, unde descoperă că idealurile comuniste nu erau întocmai cum fuseseră descrise. I s-au refuzat în mod repetat vizele turistice către Statele Unite, din cauza preferințelor de stânga, și, totodată, a fost criticat de activiștii conaționali pentru că nu s-a alăturat total Partidului Comunist. Prima sa vizită în SUA a avut loc în urma unei invitații a președintelui Bill Clinton.
”Un veac de singurătate” – 1300 de pagini de manuscris, traduse în 30 de limbi
Ideea celui mai faimos roman al lui García Márquez i-a venit când șofa între Mexico City și Acapulco. Pentru a-l scrie, s-a retras un an și jumătate, timp în care familia sa a acumulat datorii de peste 12 mii de dolari. La final însă avea 1300 de pagini de manuscris. Primul editor spaniol a vândut tot tirajul cărții în numai o săptămână, iar în următorii 30 de ani s-au vândut peste 25 de milioane de copii, cartea fiind tradusă în peste 30 de limbi. Acțiunea cărții se petrece în Macondo, un oraș copiat parcă în roman după orașul său natal, Aracataca. Firul epic urmărește cinci generații descendente lui Jose Arcadio Buendia și ale soției lui, Ursula. Jose Arcadio Buendia este un personaj inspirat de caracterul bunicului lui García Márquez.
Într-o recenzie din 1970 a versiunii în limba engleză, Robert Keily, de la ”The New York Times”, nota că este un roman „atât de plin de umor, de detalii bogate și de distorsiuni uluitoare, încât aduce în minte tot ce este mai bun din William Faulkner și Günter Grass”.
Cariera de scriitor crește constant
În 1975, dictatorul Augustin Pinochet a venit la putere în Chile, perioadă în care García Márquez hotărâse că nu va mai scrie nimic până ce acesta nu va fi înlăturat. Numai că Pinochet a rămas la putere 17 ani, iar în 1981 García Márquez a realizat că în felul acesta îi permite dictatorului să-l cenzureze.
„Cronica unei morți anunțate” a fost publicată în 1981 și este o repovestire a unei crime oribile petrecută în orașul său, victimă fiind unul dintre prietenii lui din copilărie. Protagonistul, un tânăr căsătorit, pacifist și cu inima deschisă, fiul unui negustor bogat, este terorizat până la moarte. Tot orașul știe ce se va întâmpla, însă nimeni nu poate sau nu face nimic pentru a preveni asta, nici atunci când locuitorii știu că nu e vinovat de crima de care este acuzat.
„Dragostea în vremea holerei” este publicat apoi, în 1986.
E o poveste romantică ai cărei protagoniști sunt doi îndrăgostiți, care, vreme de 50 de ani, pierd legătura unul cu celălalt. Holera din titlu se referă atât la boală, cât și la mânia dusă la extrem în timpul războiului. În 1999, Gabriel García Márquez este diagnosticat cu limfom, însă continuă să scrie până în 2004. Apare „Povestea târfelor mele triste”, carte interzisă în Iran. După această perioadă, faimosul scriitor columbian suferă din ce în ce mai rău de demență. A murit în Mexico City, la 17 aprilie 2014.
Pe lângă lucrările sale excepționale, García Márquez a atras atenția lumii asupra scenei literare din America Latină, a înființat o școală internațională de film lângă Havana și o școală de jurnalism pe coasta Caraibelor. Romanele lui, în ordinea apariției, : ”Pleava (1955)”, ”Colonelului nu are cine să-i scrie” (1961) , ”Ceasul rău” (1962) , ”Un veac de singurătate” (1967) , ”Toamna patriarhului ”(1974) , ”Cronica unei morți anunțațe” (1981) , ”Dragostea în vremea holerei” (1985) , ”Generalul în labirintul său” (1989) , „Despre dragoste și alți demoni” (1994) .
În 1982 primește Premiul Nobel pentru literatură. (Autor: Alexandru Balaci)
Bibliografie
Calendar Rador
https://www.britannica.com/biography/Gabriel-Garcia-Marquez
https://humanitas.ro/autori/gabriel-garcia-marquez
Sursa foto – Wikipedia
