Andrei Covrig: “Controlul emisiunilor – un control în plus.”
După venirea comuniștilor la putere, în Radio a fost înființat un „Control general al emisiunilor”. Ce urmărea aceastã secție? Sã asculte emisiunile înregistrate pe bandă înainte de a fi difuzate. Membrii acestui control, numiți „cap limpede”, ascultau emisiunile unde știau că este posibilă o scăpare, că invitatul nu respectă în totalitate linia partidului. Într-un asemenea caz, banda era returnată și redactorul obligat să remedieze situația. Cum funcționa această secție își aduce aminte Andrei Covrig:
„În august 1982 am fost transferat la Radio la Controlul general al emisiunilor. A fost o chestie de dosar. Fiul meu – pictor – a rămas în SUA. La Controlul general al emisiunilor ascultam emisiuninile înainte de a fi predate la prezentare, erau trecute la controlul de fond a emisiunilor, dacă nu se strecoară vreo inadvertenţă … Era un control în plus, un fel de… superviser. După aceea emisiunea era prezentată de redactorul care adusese banda la prezentare şi intra în emisie. Se semna într-o condică ce emisiune a fost, că nu le puteai asculta pe toate: care au fost ascultate sau nu. Era pierdere de timp, dar aşa era regula atunci. Cum le selectam, de vreme ce nu le ascultam pe toate? Păi, le luam pe cele mai importante, care puteau să pună probleme, nu atât politic… în funcţie de cel care vorbea, dacă era pe linie sau mai puţin pe linie. La istorie era academicianul Andrei Oţetea. Oţetea, când vorbea de 1821, imediat amintea de ruşi și nu folosea cuvinte bune. Era o întreagă problemă dacă emisiunea [să fie dată pe post] pentru că nimeni nu vroia să-şi ia răspunderea și Oţetea nu vroia să renunţe la frazele lui, că revoluţia a fost înăbuşită şi cu ajutorul ruşilor…
Pe vremea aia Octavian Paler era șef, așa că se găsea o situaţie de compromis, spuneam autorului că ori s-a şters [din greșeală] o parte din bandă ori nu s-a înregistrat, chit că el se supăra … Până la urmă din acele fraze se mai tăia, că altfel a doua zi zburam din Radio toţi cei implicaţi. Pe vremea respectivă era armata [sovietică] în ţară, încă erau ruşi stăpâni în ţară şi nu puteai glumi cu ei. Nu era elegant, dar nici nu puteam să nu dăm emisiunea. Și între a te certa cu Oţetea şi a fi dat afară, trebuia găsit un compromis, mai ales că nimeni nu vroia să-şi ia răspunderea. Sancţiunea venea după aia… Răspundea cine a semnat emisiunea. Dacă consultai şeful direct, vicepreşedintele să spunem, eu fiind redactor-şef, el spunea: “Ştiu eu, Covrig, ce să zic?… Gândeşte şi tu!”. Nu îşi lua răspunderea. Sau zicea: “Ia-ţi răspunderea!” fără să îţi dea vreun sfat. Nimeni nu vroia să se implice în treaba respectivă… Mi-aduc aminte că [istoricul] Gheorghe Ştefan, la un moment dat, bineînţeles după ce a ieşit de la un restaurant, s-a trântit în faţa unui tanc spunând să plece ruşii din ţară. A fost arestat o vreme. Pe urmă i s-a dat drumul.
În ’82, când am revenit la Radio, se asculta un număr de emisiuni şi se semna în condică că emisiunea a fost ascultată şi intra pe post. Era un control în plus, pentru că oricum nu puteam interveni în text şi nici nu puteam să facem modificări, nici nu se putea respinge emisiunea, cel mult i se putea spune redactorului: “Uite, există o scăpare aici…’’ nu de natură politică. El fonotecând o emisiune trebuia să o facă în limitele spaţiului şi, uneori fiind grăbit sau fiind seara târziu, lipiturile respective sau tăierea frazei nu era dintre cele mai fericite. Controlul emisiunilor s-a chemat înainte de 1952 “cap limpede’’.
La Radio au fost mai puține cazuri de cenzură pentru că exista o anumită prudenţă, o anumită autocenzură. Era Direcţia Presei care trebuia să pună viza pe blancul benzii. Fără ea nu intra în emisiune. Noi ştiam, ca să nu ne respingă emisiunea, ce poate să intre, ce nu poate să intre, ce nu trebuie să ne scape. Şi atunci, ne feream, pentru că altfel trebuia să reluăm emisiunea. Direcţia Presei era cea care dădea viza politică. A fost o emisiune despre unele tradiţii chineze, într-o emisiune pentru tineret, foarte bine făcută de Andrei Brădeanu. Și s-a întâmplat ca atunci să vină cineva sus-pus la Bucureşti, nu mai ştiu cine, care a observat emisiunea şi a văzut că e tradiţională, or chinezii făcuseră revoluţia culturală şi au renunţat la miile de ani care erau istorie. Și am primit telefon şi s-a întrerupt emisiunea la mijloc… Bineînţeles că după aia au venit criticile, cu lămuririle, spunând că am greşit… Și eu am spus că era o emisiune de istoria Chinei: “Nu aveam de unde să ştiu situația asta pentru că la noi nu se vorbise despre revoluţie culturală din China în care se nega trecutul.” “Trebuia să asculţi posturile străine, că de aia răspunzi de emisiuni…” “Instrucţiunile sunt să nu ascultăm posturile străine” şi aşa mai departe… Am dat exemplu de situaţii ambigue.. Vă daţi seama ce stricteţe era dacă s-a întrerupt o emisiune. Era o emisiune pe viu şi dacă s-a întrerupt, nu am găsi altceva să o înlocuim. Nu era emisiune de rezervă. S-a dat atunci o pauză care a durat o oră! Eu am fost vizat în primul rând că nu m-am orientat”.
[Interviu realizat de Virginia Călin, 1998]
