Cristian Popișteanu: “A existat o Secţie de control al emisiunilor.”
Lupta între partidele politice pentru controlul Radioului a început chiar pe 24 august 1944, când crainicul Teodor Frațilă, cu idei comuniste, la deschiderea programului s-a adresat ascultătorilor cu formula “dragi tovarăși”. Reacția directorului general Vasile Ionescu a fost promptă: Teodor Frățilă a fost înlăturat din serviciu. După venirea comuniștilor la putere, pentru a nu avea surprize, tot ce se difuza la Radio era atent verificat de oameni fideli regimului. Așa că, pentru a fi siguri că nu se abate nimeni de la textul aprobat, conducerea comunistă a Radioului a înființat în 1948 “Secția de control al emisiunilor”. Au fost angajați tineri cu un “dosar bun”, adică cu origine muncitorească și cu idei comuniste. Aceștia verificau ca textul citit pe post să fie cel aprobat. Între 1948 – 1956 din această secție a făcut parte Cristian Popișteanu.
„În Radio era o Secţie de control al emisiunilor. Era un control literar-muzical. Cum se petrecea acest lucru? Asta nimeni nu ştie azi în Radio. Deci între 1948 şi 1956 a existat o Secţie de Control al emisiunilor în timpul difuzãrii emisiunilor. Ce scop avea aceastã chestiune? Sã nu se petreacã ceva în emisiune. Deci se fãcea aceastã ascultare pe trei variante. Cineva asculta textele. Dacã se citesc bine, dacã se citesc corect. Altcineva asculta muzica şi un al treilea om, un inginer, supraveghea din punct de vedere al manevrelor tehnice. Pe de o parte este rizibil. Dar, pe de altã parte, este foarte profesional. Pentru cã nu existã în acestã privinţã un control politic. Această Secție de control al emisiunilor explica preşedintelui Radioului şi apoi Consiliului de conducere al Radioului cum a decurs emisiunea. Era un seviciu de treizeci și trei de persoane. Erau foarte mulţi oameni calificaţi: lectori universitri, asistenţi universitari, profesori de limba românã, profesori de istorie şi ingineri. Am dat probã aici şi am reuşit… Acest serviciu [Secţia de control al emisiunilor] era condus de Tereza Macovescu, soţia lui George Macovescu, şi de un om care a devenit foarte bun prieten cu mine, inginerul /Iosif Alexandru Bujes/ . Un om de la care am învãţat enorm. Douã sãptãmâni am ascultat emisiuni literare, politice, informative, Radiojurnale, emisiunile de ştiri, pînã la piesele de teatru. Mi-am fãcut rapoartele de probã şi marea mea loviturã a fost cu transmisia din luna noiembrie despre Doftana. A fost o transmisie liberã, o transmisie în direct. Era o aniversare. Deci Doftana s-a prãbuşit în ’40. Doftana a fost închisoare şi în noiembrie ’50 s-a fãcut o transmisie de la Doftana. A fost încununarea probei mele. Se pare cã am fãcut observaţii foarte corecte pentru vremea aceea, şi am fost declarat bun sã fiu angajat pentru calitatea de “controlor literar de emisie ”. Aceasta era titulatura. Am fost chemat la cadre sã-mi completez fişa. Mi-am completat fişa şi timp de trei sãptãmîni n-am primit nici un rezultat. Se fãceau cercetãri. La un moment dat am început sã mã interesez ce se întîmplã. Un mister total. Când au trecut şase sãptãmîni am devenit angoasat. Eu mã ştiam ca o lacrimã. Adicã nu aveam nici un fel de problemă [la dosarul politic]. Sigur, era originea mea, dar aceastã origine nu presupunea o trimitere la cine ştie ce activitãţi politice sau de altã naturã. Am fost luat şi chemat la nişte discuţii. Trebuie sã vã spun cã la aceste discuţii erau oameni foarte cumsecade. Eu discutam cu o tovarãşă care m-a ţinut aproximativ o sãptãmînã cu o singurã întrebare: sã declar ce am fãcut în timpul dictaturii regale. Eu aveam cinci ani şi a fost imposibil sã depãşesc acest moment. Imposibil! Ce s-a întîmplat? Am aflat ulterior că aceste fişe de cadre au fost alcãtuite cu ajutorul consilierilor sovietici care au luat istoria României aşa cum o vedeau în lumina ideologiei [comuniste] A fost regim burghezo-moşieresc pînã în ’38. În ’38 a venit dictatura regalã. Dupã aceea a venit dictatura legionaro-antonescianã, dupã aceea a venit rãzboiul. Era prãpãd acolo cînd ajungeai, pentru cã era participarea la rãzboiul antisovietic. Cu mine au început cu prima perioadã, la care se împiedicau. Curios este faptul când ajungeau la legionari vedeau cã aveam opt ani. Nu se sesizau. Dar nu vroiam sã rãspund la aceastã poveste. Probabil cã am fost şi foarte nervos pentru cã în cele din urmã m-am dus la directoarea acestui serviciu de cadre care mi-a devenit dupã aceea o foarte bunã prietenã şi care a fost ulterior directoarea programelor de la “Kol-Israel ” vreme de douăzeci de ani. A emigrat în Israel şi a fost directoarea programelor. Asta dupã ce am fost noi prieteni şi am lucrat la acelaşi serviciu. Asta era o femeie foarte deşteaptã. Doamna Mira Spectur Bãdulescu era din Basarabia şi se refugiase în România. Această doamnă a rezolvat problema. S-a lãmurit cã eram de cinci ani. Dupã aceea s-a întîmplat ultima poveste. Am mers la vizita medicalã. La vizita medicalã am fost considerat sãnãtos, pentru cã scãpasem de marile mele necazuri medicale, dar se considera cã sunt mult prea slab. Eram subponderal. “Este un om sãnãtos, dar datoritã faptului cã este subponderal nu poate sã facã un serviciu de opt ore.” Eu nu m-am lãsat şi am continuat sã insist şi poate datoritã acestor insistenţe am reuşit sã iau acest post la Radio în 1950. Din octombrie am început sã dau proba și pe 22 decembrie 1950 am fost angajat la Radio pe postul de controlor literar de emisie. Am lucrat între 1950-1955 în cadrul sistemului acesta de control literar-tehnic al emisiunilor. În aceastã secţie am urmat o anumitã promovare. Am ajuns şeful secţiei respetive şi cred cã am acumulat o foarte mare experienţã pentru cã am cunoscut atunci toate misterele Radioului. Aceastã secţie era într-un fel legatã de toate redacţiile şi de conducerea Radioului. În aceastã calitate trebuia sã iau parte la toate şedinţele de conducere ale Radioului. Cât timp am lucrat [la Secția de control al emisiunilor] am apucat un mare numãr de preşedinţi şi de vicepreşedinţi în Radio”.
[Interviu realizat de Silvia Iliescu, 1995]
