Motto: „Urmuz este unul din premergătorii revoltei literare universale, unul din profeţii dislocării formelor sociale, ale gândirii şi ale limbajului din lumea asta” – Eugen Ionescu despre Urmuz
Vineri, 17 martie, se împlinesc 140 de ani de la naşterea scriitorului Demetru Dem. Demetrescu-Buzău, mult mai cunoscut sub pseudonimul literar Urmuz. Este considerat cel mai original reprezentant al avangardei literare de la noi, el inaugurând literatura absurdului, antiproza, dadaismul şi unul dintre rebelii literaturii române.
Demetru Demetrescu-Buzău s-a născut pe 17 martie 1883 la Curtea de Argeş, fiiind fiul cel mare din cei şapte copii ai unei familii din clasa de mijloc: tatăl său, Dimitrie Ionescu-Buzău, de profesie medic şi intelectual preocupat de știință și refractar oricăror înclinații artistice, iar mama, Eliza născută Pașcani, absolventă de Conservator.
La vârsta de cinci ani a petrecut un an la Paris, împreună cu părinţii, apoi familia lui s-a stabilit la Bucureşti.
Mama sa l-a învăţat să cînte la pian şi a avut o perioadă în care a pictat în ulei.
Urmuz. Desen de Marcel Iancu. Sursa: Arhiva Radio România
Încă din copilărie a fost fascinat de literatura ştiinţifico-fantastică, iar mai târziu a urmat cursurile Colegiului ”Gheorghe Lazăr” din Bucureşti
Din voința tatălui, este înscris la Facultatea de Medicină din București, pe care o părăsește traumatizat de experiența disecțiilor pe cadavre, apoi este absolvent al Facultăţii de Drept.
A devenit capul familiei în 1907, când tatăl său şi doi fraţi au murit.
Urmuz a fost numit judecător în localitatea rurală Cocu (Răchițele), în județul Argeș, în această perioadă scriind şi primele fragmente din colecția sa de „Pagini bizare”.
În adolescență începe să compună și primele partituri muzicale.
În 1913 devine grefier la Înalta Curte de Casaţie a României, însă pentru toţi cei care l-au cunoscut, era un funcţionar cu obiceiuri ciudate.
Va începe să scrie parodii, doar pentru a-şi amuza fraţii şi surorile, însă textele sale i-au atras atenţia lui Tudor Arghezi care i-a deschis calea spre publicistică.
În 1914, după moartea unui verişor, Urmuz a fost profund afectat şi a scris o „odă” dedicată revolverului: era arma ca fiind „suveran al lumii” sau „zeul cel puternic“.
Era momentul care dezvăluia o anume fascinaţie a scriitorului pentru moarte.
În anii Primului Război Mondial, cuprinsul „Paginilor bizare” sporea necontenit, iar textele lui Urmuz s-au răspândit, probabil în copii scrise de mână, devenind oarecum cunoscute societății boeme din București.
În jurul anului 1916, Urmuz a obținut o relocare, în calitate de judecător în orașul Alexandria, acolo unde va deveni captivat de revolta artistică desfășurată în Italia de către grupul Futurist și în special de poezia lui Filippo Tommaso Marinetti, liderul grupului.
În 1922 va publica primele texte, sub pseudonimul Urmuz, în revista ”Cuvântul românesc”.
Opera sa literară cuprinde scrieri – în marea majoritate publicate postum – precum „Algazy & Grummer” (apărută în anul 1928, în publicația condusă de Tudor Arghezi, „Bilete de papagal”, o compoziție literară aproape perfectă, atent finisată, o parodie cu multe sensuri şi semnificații, cu personaje bine conturate şi chiar memorabile), „Cotadi și Dragomir” (1925), „Cronicari”, „După furtună”, „Emil Gayk”, „Fuchsiada” (un „poem eroico-erotic și muzical”, după cum este supranumit de însuși autorul său), „Ismaïl și Turnavitu” (apreciată de critica literară ca precursoare a teatrului absurdului, 1921) „Pâlnia și Stamate” (viziunea unei lumi absurde şi o „rapsodie a inadecvării”, 1922), „Plecarea în străinătate”, „Puțină metafizică și astronomie”.
Scriitorul avangardist satirizează în scurta sa operă defectele omeneşti: lăcomia, prostia, îngâmfarea, folosirea cuvintelor greu de înţeles, abordând mai multe genuri literare, precum antiromanul, aforismul, literatura experimentală, fabula, literatura fantastică, parodia ori schița.
În lucrările scrise în ultimii ani din viaţă, moartea a fost tema predominantă a autorului.
Ajunsese să le vorbească chiar şi cunoscuţilor despre moarte, exprimându-şi dorinţa de a muri în chip original, fără nicio cauză.
Urmuz s-a sinucis fără nicio altă explicaţie în ziua de 23 noiembrie 1923, punându-şi capăt zilelor, într-o grădină publică din Bucureşti, prin împuşcare, la vârsta de 40 de ani, probabil doar pentru a demonstra ca a-şi lua viaţa nu era decât unul din actele „banale” ale existenţei. A fost găsit “de sergentul din post într-un boschet din dosul bufetului”, în apropierea Șoselei Kiseleff, în nordul Bucureștiului. A fost înmormântat, trei zile mai târziu, la Cimitirul Bellu.
O dovadă în plus a faptului că îşi premeditase moartea era cartea poştală trimisă surorii lui, în care se interesa de o anume succesiune a evenimentelor.
Despre fratele sinucigaş, sora lui Urmuz avea să povestească ani mai târziu:
„Urmuz era tot mai afectat de vidul interior care se căscase în el, de o golire de sens a cuvintelor şi actelor proprii. Începe acuma să-l chinuie inutilitatea existenţei umane: supunerea oarbă unui destin pe care omul nu-l poate înfrânge. Să fii creat ca puterea ta de muncă s-o închini agonisirii hranei zilnice, să-ţi iroseşti timpul destinat vieţii pentru menţinerea trupului supus morţii. Ar fi trebuit ca tot ceea ce ţi s-a dat mai bun, mai frumos – viaţa – să fie sortită făuririi operelor de artă“.
După ce, în timpul vieţii, era considerat un scriitor mai degrabă ciudat, cu toate că a murit ca un funcţionar anonim, Urmuz şi-a câştigat gloria postumă. Scrierile sale, puţine la număr sunt considerate printre primele elemente din literatura românească de avangardă.
În anul 1927, Tudor Arghezi și-a publicat regretul că nu i-a cultivat prietenia: „Nu l-am mai văzut și-mi este grea mâhnirea ireparabilă că n-am căutat să-l întâlnesc. Cred că optimismul meu ar fi înviat în haosul lui cerebral candorile și puritățile care începeau să moară”.
În anul 1930, o ediţie a scrierilor lui Urmuz a fost tipărită de Saşa Pană, iar în memoria sa , Geo Bogza a tipărit o revistă denumită ”Urmuz”.
La 11 august 2022 a fost inaugurat monumentul lui Urmuz în orașul Curtea de Argeș, în fața primăriei, autor fiind sculptorul Radu Adrian. Momentul marca împlinirea a 100 de ani de la debutul său literar, sub pseudonimul Urmuz.
Anul 2023 este anul Urmuz în judeţul Argeş, fiind marcaţi 140 de ani de la naşterea sa şi 100 de ani de la trecerea sa la cele veşnice.
Criticul și istoricul literar Paul Cernat spunea despre Urmuz: „A fost un om singuratic, un timid, cu un traseu existențial destul de bizar ca și opera lui. Se pare că a încercat să devină medic, dar a renunțat pentru că, atunci făcea disecții, ciupea cadavrele și se speria fiindcă nu reacționau. Apoi s-a apucat de Drept și a devenit grefier la Curtea de Casație. Se ocupa și de muzică, fiind compozitor-amator în orele libere, scriind muzică pentru amuzamentul familiei, așa cum susținea una dintre surorile sale. Dar literatura a fost, pentru el, o ocupație secretă, mai secretă decât muzica. Din păcate, partiturile sale nu s-au păstrat. S-au pierdut în anii 1960”.
Prin scrierile lui Urmuz, literatura absurdului încearcă să izoleze drama individului pierdut într-o lume ce nu poate fi înţeleasă şi care îi este ostilă. Scrierile lui Urmuz, considerate la început ca nişte simple bufonerii inteligente – şi în plus gratulate cu multe dintre epitetele negative imaginabile de către contemporanii săi – , s-au impus cu timpul prin comedia cuvântului, prin asocierile neaşteptate, absurde, pe care autorul le fixează în structuri verbale perfect logice, de tip clasic, stârnind prin aceasta râsul. Acest tip de scriere se numeşte astăzi antiproză, adică nişte parodii fine, dar nu gratuite, ale tipurilor clasice de proză: parodia romanului erotic, a nuvelei sociale, a fabulei, a epopeei.
Începând cu anul 2004, regizorul și actorul Gavriil Pinte a adaptat pentru Teatrul Naţional Radiofonic trei dintre povestirile lui Urmuz. El semnează scenariul radiofonic și regia artistică, totodată fiind și cel ce da voce textelor urmuziene, într-un mod inedit, al spectacolelor „Pâlnia şi Stamate” (2014), „Ismail şi Turnavitu” (2017) şi „Fuchsiada” (2015).
