Luni, 20 martie, se împlinesc 100 de ani de la moartea istoricului Dimitrie Onciul, membru titular (aprilie 1905), vicepreşedinte (1913-1916; 1919-1920) şi preşedinte al Academiei Române (1920-1923).
* * * * *
Dimitrie Onciul s-a născut la 26 octombrie/7 noiembrie 1856, la Straja, judeţul Suceava.
Tatăl său, Dumitru Onciul, absolvent al Institutului de Teologie din Cernăuți, a fost mai mulți ani paroh în satele Straja și Vicovul de Sus, fiind unul din membrii fondatori al „Reuniunii Române pentru Leptură” (1862).
La Cernăuţi, a parcurs studiile primare, liceale, apoi a absolvit Istoria şi Geografia între anii 1876-1879, la Facultatea de Filosofie a Universității din localitate. Şi-a continuat apoi specializarea la Viena între anii 1879 şi 1881, cu o bursă anuală de 200 de florini din partea Societății pentru Cultura și Literatura Română în Bucovina.
În perioada studenţiei, s-a numărat printre membrii Societăţii „Arboroasa” şi a fost iniţiator şi fondator al Societăţii studenţeşti „Junimea”, al cărui prim preşedinte a fost ales.
A parcurs studii de epigrafie latină, diplomatică, paleografie şi sigilografie la Universitatea şi Institutul de Istorie Austriacă din Viena.
Aici se va bucura de învăţătura unor mari profesori, printre care Jan Urban Jarnik, filolog umanist ceh, care i-a deschis istoricului român un alt orizont, i-a scos la iveală o altă trăsătură a personalităţii sale intelectuale, aceea de filolog.
În anul 1884, şi-a susţinut, la Universitatea din Cernăuţi, teza de doctorat cu titlul „Uber die Anfage des Romanichen Staatwesens”/„Despre începuturile statului român”.
Între anii 1885-1896, a fost profesor la Liceul şi la Şcoala Normală din Cernăuţi, unde a predat Istoria şi Limba Română.
În 1889 este ales membru corespondent al Academiei Române.
În perioada 1896-1923, a fost profesor de Istorie veche a românilor la Universitatea din Bucureşti, iar între anii 1919-1923, a fost decan al Facultăţii de Litere.
În 1905 a fost ales membru titular al Academiei Române, în discursul de recepţie susţinut la 22 martie 1906, Dimitrie Onciul afirmând: „Istoria, ca cunoştinţă despre dezvoltarea oamenilor în manifestarea lor ca fiinţe sociale, are în vedere prezentul ca scop final. Ceea ce ea se caută să cunoască nu este atât faptul cum au fost oamenii în trecut, cât modul cum ei au devenit, ceea ce sunt în prezent…Deci, istoria are drept problemă nu atât a reconstitui trecutul, cât a explica prezentul cu ajutorul conştiinţei trecutului din resturile şi amintirile lui. Explicând prezentul, ea îndreaptă calea viitorului. Prin conştiinţa trecutului, a înţelege prezentul şi a îndrepta viitorul este problema cea din urmă şi tot rostul istoriei”.
În răspunsul său, Dimitrie Alexandru Sturdza elogia acest discurs, care „ne-a introdus astăzi în istoria românească pe poarta cea mare, de unde străluceşte adevărul”.
A fost vicepreședinte (25 mai 1913 – 28 mai 1916, 11 iunie 1919 – 12 iunie 1920) și președinte (12 iunie 1920 – 20 martie 1923) al Academiei Române.
În anul 1919 a fost ales şi preşedinte al Comisiunii Monumentelor Istorice, inaugurând, în mandatul său, cercetările arheologice medievale, fiind preocupat mai ales de salvarea monumentului de la Curtea de Argeş.
A condus Arhivele Statului din Bucureşti, în această calitate întemeind, în 1922, Comisia Consultativă Heraldică – al cărei prim preşedinte a fost.
A fost considerat creatorul Şcolii critice în istoriografia română, activitatea sa ştiinţifică concentrându-se, în principal, asupra a două mari puncte: originea şi dezvoltarea poporului român şi modul de formare al Ţărilor Române ca state de sine stătătoare.
S-a ocupat, deci, de problema originii românilor, demonstrând argumentat formarea poporului român pe o arie întinsă de ambele părţi ale Dunării şi respingând teoria migraţiunii medievale a românilor din Peninsula Balcanică.
A demonstrat, de asemenea, pe bază de documente, că formarea statelor feudale româneşti a fost o firească urmare a dezvoltării vechilor formaţiuni politice locale, combătând teoria neştiinţifică a „descălecatului”.
Dintre operele scrise, amintim: „Dragoş şi Bogdan, fondatorii principatului românesc” (1884), „Teoria lui Roesler. Studii asupra stăruinţei românilor în Dacia Traiană de A. D. Xenepopol. Dare de seamă critică” (1885), „Radul Negru şi originele Principatului Ţări Româneşti” (1891-1892), „Originile Principatelor Române” (1899), „Papa Formosus şi tradiţia noastră istorică” (1900), „Românii în Dacia Traiană până la întemeierea principatelor” („Chestiunea română”, 1902), „Tradiţia istorică în chestiunea originilor române” (1907), „Ideea latinităţii şi a unităţii naţionale (1919).
S-a ocupat şi de istoria provinciilor româneşti, realizând volumele: „Zür Geschichte der Bukowina” (1887), „Din istoria românilor din Maramureş” (1890), „Date istorice despre Banat” (1919), „Date istorice asupra Dobrogei” (1919).
A publicat, de asemenea, documente descoperite în arhive, la Viena, între care: „Acte privitoare la instalarea episcopului Dosoftei în Cernăuţi la 30 ianuarie 1872. Culegere din Arhiva Ministerului I.R. de Războiu din Viena”, 1890; „Documente inedite privitoare la istoria românilor”, 1392 etc.
Dimitrie Onciul a murit la 20 martie 1923, la Bucureşti. A fost înmormântat în Cimitirul Central al orașului Cernăuți.
Anual, Academia Română acordă mai multe premii, unul dintre acestea, la secţiunea „Ştiinţe istorice şI arheologie” luând numele istoricului Dimitrie Onciul.
