Context
La 21 martie 1804, era publicat, în Franța, Codul Civil Napoleonian. Alături de Codul Comercial (1808) şi de Codul Penal (1810), reprezintă baza juridică a noilor relaţii burgheze. Este considerat primul cod cu un sistem legal civil care a luat fiinţă în spaţiul european. Conținutul său a consolidat legile adoptate după Revoluția din 1789, în afară de acordarea stabilității juridice țării. Cu toate acestea, cea mai importantă consecință a fost că, odată cu aprobarea sa, abolirea Vechiului Regim a fost consolidată legal. Principala bază a acestui Cod Civil au fost principiile revoluționare ale libertății, egalității și fraternității. Din acel moment, autonomia și libertatea individului au fost transformate în centrul ordinii juridice.
Conștient de valoarea pe care a inițiat-o și înfăptuit-o, „micul caporal”, ajuns împărat, Napoleon, avea să spună, testamentar „Adevărata mea glorie nu constă în a fi câștigat 40 de bătălii. Waterloo va șterge amintirea atâtor biruințe. Ceea ce va trăi veșnic este Codul meu civil”.
Preluat ca model de multe dintre statele moderne din Europa și din lume, Codul napoleonian reprezintă prima „constituție civilă” a României, adoptată la 1864 și intrată în vigoare la 1 decembrie 1865. A fost valabil în România timp de 146 de ani, până în octombrie 2011.
„Codul civil al francezilor” nu a fost perceput ca o legislație strict națională, ci, dimpotrivă, a fost purtătorul unui mesaj de „ius commune” modern și posibil universal. Napoleon a vrut să facă din acesta „dreptul comun” al Europei, menit să înlocuiască dreptul roman considerat ca depășit.
Refuzând cea mai mică adaptare care s-ar îndepărta de traducerea literară pentru a ține seama de moravurile locale, împăratul a impus mai întâi codul său în Regatul Italiei și cel al Neapole-lui. Datorită calităților formale și impactului său politic, Codul Civil napoleonian a reprezentat modelul predilect pentru noile state naționale, îndeosebi europene, aflate în căutarea unui drum juridic modern propriu. Codul Civil italian din 1865, cel al României (1864) și cel al Portugaliei (1867), precum și în mare măsură cel spaniol din 1889, sunt considerate ca urmașe ale celui francez din 1804. Influența sa a pătruns și s-a extins în America de Sud, Louisiana, Egipt, Turcia și Japonia înainte ca reputația să-i fie eclipsată de codurile german și elvețian la începutul secolului al XX-lea. Această influență, care îi confirmă natura de primul cod modern, a reprezentat o cale naturală de propagare a culturii juridice franceze în lume și consolidare a tradițiilor neolatine în domeniul dreptului.
Codul de legi
În toamna anului 1799, Napoleon se afla în Egipt și a aflat de înfrângerile suferite de Franța pe continent. Veștile îl determină să se întoarcă degrabă la Paris. Odată ajuns, este abordat de Emmanuel Joseph Sieyès (unul dintre liderii Directoratului care conducea la momentul respectiv Franța), care îi solicită sprijinul pentru o viitoare lovitură de stat. Complotul îi va include și pe Lucien Bonaparte, Roger Ducos, Joseph Fouché și, bineînțeles, pe Talleyrand. Ceea ce Sieyès nu a bănuit a fost că Napoleon avea să se folosească de planul loviturii de stat pentru a obține el însuși puterea. Pe 9 noiembrie, Bonaparte întoarce lovitura de stat în favoarea sa și forțează demisia guvernului, după care își asigură alegerea ca Prim Consul. Lovitura de stat a fost ulterior legalizată prin înlocuirea Constituției anului III cu una nouă, care punea bazele noului tip de guvernământ, Consulatul, despre care istoricii consideră că reprezintă „antecamera” Imperiului.
Noua conducere franceză, Consulatul, presupunea ca la cârmă să fie trei persoane, între care Napoleon era Prim Consul, având rolul unui primus inter pares. Schimbarea a fost tratată cu relativă indiferență în Franța, iar inamicii țării, cu precădere Marea Britanie, nu s-au arătat îngrijorați de ascensiunea lui Napoleon.
Prioritățile lui Napoleon erau reorganizarea și stabilizarea noului regim, motiv pentru care prima măsură pe care acesta o ia este să elaboreze o nouă Constituție. Intenționa să evite acordarea de prea multe atribuții legislativului, pe care îl slăbește prin divizarea în mai multe organisme: Tribunat, Corp Legislativ, Consiliu de Stat și Senat. Cât despre Executiv, sub forma Consulatului, acesta ia forma unei conduceri teoretic colegiale. Există, așadar, trei consuli: Napoleon, care, în calitate de Prim Consul, primește atribuții foarte extinse; Jean Jacques Régis de Cambacérès și Charles-François Lebrun, acesta din urmă fiind ales datorită legăturilor sale cu vechea aristocrație.
Cum funcționa procesul legislativ? Inițiativele vin de la Primul Consul, deci din partea executivului. Proiectele pe care acesta le sugerează (sau solicită în mod direct) sunt discutate în Consiliul de Stat (ai cărui membri sunt numiți), după care ele sunt transmise Tribunatului. Acesta le discută și, dacă le acceptă, le trimite Corpului legislativ, care votează intrarea în vigoare a noilor legi. În tot lanțul acesta, camerele legislative nu au însă drept să facă amendamente! Nici reprezentarea democratică nu era rezultatul unui proces electiv prea clar. Pentru Tribunat și Corpul Legislativ se organizează alegeri, însă procesul electoral e foarte complicat. El se bazează pe votul universal masculin, dar de fapt era un vot bazat pe cens (pentru a fi membru în cele 2 camere trebuia plătit un impozit) și, mai mult decât atât, un vot indirect.
Pe lângă problema constituțională, Napoleon mai avea de rezolvat pentru Franța și altele: economică, de pacificarea unor regiuni, religioase. Necesitatea unui set de legi era din ce în ce mai pregnantă. Era interesat de neutralizarea pozițiilor puternice deținute de regaliști în Vestul Franței; de fenomenul brigandajului, care apare sub o formă acută în anumite zone în care autoritatea statului e precară; și, nu în ultimul rând, de pacificarea religioasă, care era absolut necesară pentru a redresa politica religioasă a Revoluției. Mai precis, este vorba de Constituția civilă a clerului, din 1790, prin care clerul era transformat într-o categorie de funcționari, iar bunurile bisericești puteau fi confiscate și vândute. Din cauza acestei constituții, Biserica franceză s-a separat în două tabere: o minoritate care acceptă Constituția și o majoritate (întărită de Episcopat) care o refuză, transformându-se astfel în dușman al Franței revoluționare. Această majoritate, obligată să plece în exil, este cunoscută drept Biserica refractară.
Napoleon încearcă să rezolve problema religioasă prin tratative cu Papa Pius al VII-lea și semnează un Concordat, în iulie 1801, prin care se reglementează funcționarea Bisericii franceze, stabilind atribuțiile Bisericii, ale statului față de Biserică și ale Sfântului Scaun față de Biserică. Un punct important al tratativelor a fost cel privind numirea Episcopului. Se ajunge la un compromis, puterea politică primind această atribuție, în timp ce Papalității îi revine investitura canonică. Acest concordat a fost favorabil Bisericii franceze, ea obținând mai multe drepturi și privilegii. Un an mai târziu, în 1802, Napoleon adaugă Concordatului așa-zisele „articole organice”, recuzate de Papă, prin care ia naștere o legislație a cultelor, care întărește controlul statului asupra Bisericii.
În seria de măsuri financiare, în 1804 este înființată instituția Perceptorului, reprezentant al statului care călătorește în localitățile franceze și cere cetățenilor îndeplinirea obligațiilor fiscale. Apoi se încearcă o centralizare a impozitelor, inclusiv a celui funciar, prin introducerea cadastrului pentru evaluarea precisă a proprietăților funciare. Sunt introduse și noi impozite, pentru a putea susține efortul de război, astfel că, în timp, situația fiscală a Franței se ameliorează. La începutului lui 1800 este înființată Banca Franței, sub forma unei societăți pe acțiuni. Statul francez sprijină Banca, deși nu este acționar majoritar, și îi controlează strict politica prin intermediului unui Regent numit de guvern. Trei ani mai târziu, se ia decizia unificării sistemului monetar. Apare astfel, în aprilie 1803, francul, moneda națională. Napoleon mai decide să schimbe organizarea administrativă a statului. Preia departamentele, le adaugă arondismentele. Este înființată și funcția Prefectului, numit în fruntea departamentelor, care devine un simbol al statului centralizat. Noul sistem asigură o mai bună încadrare a societății și o mai bună aplicare unitară a reformelor.
Elaborarea Codului Civil
Elaborat în patru ani și a intrat în vigoare în 1804. Codul Civil a urmărit să reconstruiască relațiile sociale într-o societate profund destructurată de anii Revoluției. Pentru a elabora Codul napoleonian, viitorul împărat a convocat o Comisie de experți în drept. Comisia urma să reorganizeze întregul sistem juridic al Franței. Unul dintre cei mai proeminenți membri ai Comisiei a fost Cambaceres, un jurist și politician care a participat la încercările anterioare de a crea un cod civil reunificat. Alături de el, s-a remarcat Portalis, membru al Curții de Casație. Documentul ia în considerare principiile revoluției, libertatea și egalitatea și reorganizează legislația civilă prevăzând aproape toate situațiile posibile. Ca minus major, acest Cod nu acorda drepturi pentru femei.
Prin cod erau interzise privilegiile din naştere. Documentul aprobă libertatea religiei și prevede ca posturile din guvern să ajungă la oameni pregătiți. În întregul său, era împărţit pe mai multe ramuri ale dreptului, inclusiv dreptul comercial, civil şi penal. Se acorda atenţie sporită organizării familiei. Se urmărea ca familia să devină celula de bază a vieţii sociale. Codul napoleonian acorda capului familiei puteri şi prerogative foarte întinse asupra tuturor persoanelor care o alcătuiau (copiii, soţie). Această putere absolută a soţului asupra soţiei se numea „putere maritală” sau „autoritatea paternă”. Puterea maritală a fost abolită în Franţa în anul 1970, fiind înlocuită de autoritatea părintească. La mai bine de două secole după promulgarea sa, Codul napoleonian este încă o lege vie în mare parte a lumii.
Foarte multe din statele lumii au copiat sau împrumutat din prevederile acestui cod civil, iar în acest moment autoritatea paternă continua să existe în numeroase ţări ale lumii. La mai bine de două secole după promulgarea sa, Codul napoleonian este încă o lege vie în mare parte a lumii.
(Autor: Alexandru Balaci)
Bibliografie
https://www.britannica.com/topic/Napoleonic-Code
https:// www.juridice.ro/essentials/4761/napoleon-si-nepretuitul-dar-al-primei-constitutii-civile-a-romaniei-moderne
https://legeaz.net/noul-cod-civil-comentat-si-adnotat/noul-cod-civil-comentat-despre-persoane
https://drept.ucv.ro/RSJ/images/articole/2006/RSJ2/0211TicuMadalin.pdf.
