Context
La 23 martie 1847 izbucnea Marele incendiu din București, cunoscut și ca Focul cel Mare. A fost cea mai mare calamitate care a lovit vreodată orașul București, pe atunci capitala Țării Românești. Focul a durat câteva săptămâni, timp în care soarele abia dacă mai putea fi zărit, din cauza norilor și a cenușei. Veștile despre marele incendiu au ajuns în toată Europa. Ajutoare au venit atât din partea Țarului Rusiei, cât și a Sultanului otoman, și – din țară – din partea boierilor și a Bisericii. După dezastru, a fost înființat, în sfârșit, un serviciu specializat de pompieri, inexistent până atunci.
Cum s-a întâmplat
23 martie 1847. Era duminică, ziua de Paști. Era un obicei vechi, potrivit căruia ziua de Paști trebuia sărbătorită cu descărcări de pistoale și puști. Peste tot în oraș se auzea zgomotul armelor.
Casa de la care a pornit focul, notează istoricul George Potra, se afla aproape de Hanul Constantin Vodă (viitorul Palat al Poștelor) și peste drum de biserica Sf. Dumitru. Era chiar centrul orașului, o zonă cu străzi înguste, case și magazine multe. Fiul cluceresei Drugăneasca n-a fost atent când și-a descărcat arma, într-un pod plin cu fân uscat. Întregul acoperiș s-a aprins în doar câteva minute și, din cauza vântului puternic, s-a răspândit la casele din jur.
Maiorul Dimitrie Pappasoglu, care a slujit timp de 25 de ani în Armata Țării Românești, povestește în volumul său, „Istoria fondării orașului București”, publicat în 1891:
„A treia și cea mai mare calamitate a fost focul teribil ce a prefăcut în cenușă a patra parte a orașului nostru, centrul cu prăvăliile pline de mărfuri, în ziua Sfintei Învieri anul 1847, la douăsprezece ore, în miezul zilei. Iată cum s-a provocat incendiul și cum s-au petrecut lucrurile în vremea duratei focului. În ziua aceea, după ce făcusem Sfânta Înviere, începu o furtună teribilă în partea despre Craiova; un copil (fiul cluceresei Zoița Drugăneasca) ce ședea în apropierea Sfântului Dimitrie din strada Carol I, luând un pistol plin al tatălui său, a mers în șopron unde se ținea trăsura ca să nu-i vază nimeni isprava și a descărcat pistolul în tavanul șopronului; podul fiind plin de paie, a luat foc îndată șopronul și grajdul.
Uraganul ce bătea dinspre apus, fiind așa de puternic, numaidecât s-a întins focul peste Biserica Sfântului Dumitru și peste casa domnului Niculcea. Astfel, toată partea dreaptă a Uliței Germane, astăzi strada Smârdan, a luat foc. De aici s-a întins incendiul în partea dreaptă a Lipscanilor, pe la Curtea Veche, pe la Bărăția, unde erau atâtea prăvălii, prin Covaci plin de hanuri, pe la Sfântul Gheorghe și tot centrul, prin strada Rahtivanu, peste Sfânta Vineri, peste tot cuprinsul Lucacilor și peste toate străzile din spatele Lucacilor, apoi a ieșit pe Bariera Vergului și a Iancului și a distrus și câteva hrame de prin viile de afară. Alt curent al pârjolului care a luat direcția Sfintei Vineri, pășind peste biserică, a mers drept pe Calea Călărașilor până a ieșit la Bariera Iancu. Aceste două fură ramurile mari ale torentului de foc, care au mistuit tot în drumul lor și care a fost imposibil a se potoli de mână omenească. Au ars biserici: Bărăția, Sfântul Gheorghe amândouă, Lucaci și Stelea. Șindrila de pe casele cele mari ale lui Băltărețu din Mahalaua Negustorilor a comunicat flăcările, după cursul vântului, până la barieră. Nori groși de fum se ridicau în înaltul cerului, iar vântul a dus o mulțime de lucruri departe până peste viile Mărcuței și Pantelimonului.
A doua zi s-au găsit încurcate prin crăcile copacilor, de locuitorii de lângă pădurea cea mare a Pantelimonului și a Cernicăi, panglice, petice de mătăsării și stămburi, foi de hârtii și altele. Iată, astfel a fost acest pârjol îngrozitor.” ”Focul a pârjolit zona comercială din centrul orașului, formată din clădiri mici și înghesuite construite din lemn. În locul lor, ulterior, se vor construe clădiri din piatră cu două nivele, de inspirație austriacă, ce aveau la parter magazinul sau atelierul proprietarului, iar etajul superior era destinat locuirii.
Partea stângă a Dâmboviţei a fost mistuită. Ardeau turlele bisericilor ca nişte torţe, spun cronicile. Mahalalele erau scrum, mai rămăseseră doar zidurile. Dacă focul ar fi început noaptea, oraşul întreg ar fi pierit“, spunea domnitorul Gheorghe Bibescu.
Iată ce scria presa vremii:
„Eri la un ceas după amiază, pe când toată lumea se afla veselindu-se […], pustiitorul element al focului, sprijinit de o suflare furtunoasă a Austrului, a prefăcut în puține ceasuri în ruine înfiorătoare o parte din cele mai frumoase, mai populate și mai bogate (cartiere) ale capitalei;a jefuit multe ființe și a dat în prada nenorocirei și a lipsei cele mai grozave un număr însemnat de familii, lăsându-le goale și subt acoperământul cerului. Focul a început de la o casă mare a dumneaei cluceresi Drugăneaschi de lângă biserica Sfâtăș Dimitrie, metoh al episcopiei Buzăului;s-a întins cu iuțeala fulgerului în formă de triunghiu, pe de o parte, spre Curtea Veche și pușcărie înainte, iar pe de altă parte, spre Lipscani și Sf. Gheorghe cel Nou, mistuind într-o clipă tot ce a întâmpinat într-acest triunghiu până când răsuflând (răbufnind) afară din oraș și nemaigăsind hrană, a trebuit să stea.”
Potrivit statisticilor vremii, au fost distruse „130 case, 354 prăvălii cu etaj, 713 prăvălii fără etaj, 10 hanuri, 7 biserici, Bărăția cu toate încăperile ei, și 166 încăperi închiriate în următoarele hanuri:15 în Hanul Roșu, 23 în Hanul lui Mustacov, 24 în Hanul lui Vasilie, 27 în Hanul Elenchii Mustacov, 35 în Hanul lui Mărgărit și 42 în Hanul Sf. Gheorghe Nou.”
Focul a mistuit 12 biserici, cu mahalalele lor: „Sfântul Dumitru“, “Curtea Veche” (două), „Sfântul Gheorghe-Nou“, „Sfântul Gheorghe-Vechi“ şi Bărăţia, Stelea, Udricani, Vergului, Lucaci, Ceauş Radu, „Sfântul Ştefan“, dar şi alte mahalale: Colţea, Răzvanul, „Sfântul Nicolae“ – Şelari, Şerban Vodă, „Sfântul Ioan Nou“, „Sfânta Vineri“, Oltenii, Delea Nouă şi Hagiului.
Potrivit istoricului George Potra, veștile despre marele incendiu din 1847 care a distrus Bucureștiul au ajuns în întreaga Europă. Ajutoare au venit atât din partea Țarului Rusiei, cât și a Sultanului otoman, și – din țară – din partea boierilor și a Bisericii.
Nicolae Iorga scria în „Istoria Bucureştilor“: „Prezenţa vitejească a Domnului (Gheorghe Bibescu, n.r.) zi şi noapte nu putu să înlăture dezastrul. (…) Domnul observă consulului francez că, ”acest nou pârjol , dacă s-ar fi început noaptea, oraşul întreg ar fi pierit“.
Au ars 1.850 de clădiri, adică 686 de case particulare şi locuinţe, 1142 de prăvălii, 10 hanuri şi 12 biserici. Cu toate acestea, datorită Proniei Divine au murit doar 15 persoane. „La un oraş de 100.000 de locuitori, totuşi n-au fost sinistraţi decât 2681 de persoane“. Pagubele materiale au depăşit suma de 100 de milioane de lei.
După stingerea incendiului, autoritățile au început un amplu proces de reconstrucție, a fost creat un fond de sprijin, iar prințul Gheorghe Bibescu a fost primul care a donat 6.000 de lei, restul instituțiilor contribuind cu 2.200.000 de lei, astfel:
Mitropolia Bisericii Ortodoxe Române a contribuit cu un sfert din venitul ei anual, 500.000 lei. Banca Naţională a contribuit cu toate veniturile sale, respectiv 220.000 lei. Mănăstirile deținute de Biserica Greacă – 700.000 lei. Trezoreria a disponibilizat din fondul său de rezervă suma de 300.000 lei. Grefierii și soldații au contribuit cu salariul lor de o lună, 300.000 de lei. Asociația primăriilor a donat 180.000 lei.
Un sprijin consistent a fost primit de la curțile regale din Viena, Istanbul și Sankt Petersburg, precum și de la negustorii din Leipzig și bancherii din familia Rothschild și Sinas, care au trimis 3401 taleri (45.584 lei). Contribuții suplimentare au venit de la bucureșteni neafectați de incendiu și de la oamenii care locuiau în afara Capitalei (276.357 lei).
Pentru a-i ajuta pe cei care își pierduseră casele și afacerile, a fost creată o comisie care a supravegheat utilizarea fondului de reconstrucție și a ajutat la reluarea comerțului, membrii ei fiind Ion Oteteleșanu, Mihai Califarov și Lazăr Kalenderoglu. Comisia a început un recensământ al clădirilor arse, culegând informații despre numele proprietarilor și chiriașilor, profesia lor, tipul clădirilor, valoarea caselor și a lucrurilor din interior. Pe 26 iunie 1847 a fost publicată lista care cuprindea detalii despre modul în care suma de 2.573.250 lei a fost împărțită celor 1559 de proprietari afectați de Marele Incendiu. Cele mai mari sume de bani au fost oferite boierilor afectați de foc, comercianților importanți și chiar rudelor membrilor comisiei (Elenca Califarov ar fi primit 8000 de lei), unii dintre primind peste 10.000 de lei, în timp ce mulți dintre cei mai săraci au primit doar 100-200 lei.
Consulii străini la București au intervenit și au ajutat financiar: consulul rus a donat o sumă de 236.800 lei, în timp ce consulul francez a intervenit pentru o listă de 12 protejați despre care considera că nu au primit o despăgubire echitabilă.
Mitropolia Bucureștiului a alocat o sumă consistentă pentru refacerea bisericilor arse: 12.000 lei pentru Biserica Veche Sf. Gheorghe, 8.000 lei pentru Biserica Vergului, 10.000 pentru Biserica Lucaci, 6.000 lei pentru Biserica Sf. Ștefan, 8000 lei pentru Biserica Ceauș Radu și 6000 lei pentru Biserica Olteni. După acest dezastru, în București a fost înființat, în sfârșit, un serviciu specializat de pompieri, inexistent până atunci.
Autor : Alexandru Balaci
Bibliografie
Calendarul Rador
Maiorul Dimitrie Pappasoglu, Istoria fondării orașului București, 1891
(3) George Potra, Din Bucureștii de altădată, București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1981
RADOR – 23 martie
