„…Are ca esenţă omul, cu toate că omul este şanjabil şi mereu îşi adaugă fel de fel de expresii, fel de fel de stări, fel de fel de comportări. Teatrul este o instituţie miraculoasă; în ciuda faptului că este foarte bătrână, (…) este o instituţie care e făcută pentru om, ca să se vadă chiar el pe el, în ce stare a ajuns, în ce hal a ajuns sau pe ce culmi a ajuns. Este o instituţie în care intră şi împăraţii, intră şi jefuitorii, intră şi târfele, intră şi filosofii, intră absolut toţi, ca în biserică. (…) S-a dovedit [a fi] un lucru bun, care are o rezistenţă eternă. Teatrul nu poate dispărea decât atunci când va dispărea şi omul şi, dacă se va întâmpla, bineînţeles că nu va dispărea numai teatrul, va dispărea chiar viaţa!”
Cu aceste consideraţii ale unui îndrăgostit de teatru, regretatul actor Damian Crâşmaru nu exagera deloc. De veacuri, teatrul a reflectat viaţa oamenilor şi a însoţit-o. Acum 2500 de ani în cetatea Atenei reprezentaţiile care urmau să aibă loc la marile sărbători religioase erau pregătite din vreme de cei mai înalţi magistraţi. Fiind nevoie de mulţi bani pentru ele, mai întâi se numeau coregii, cetăţenii bogaţi însărcinaţi să recruteze şi să echipeze pe cheltuiala lor corurile tragice sau comice. Era o mândrie pentru ei. Urma înscrierea poeţilor – cu rol de scenarişti şi regizori – care solicitau câte un cor pe care îl instruiau pentru reprezentaţia fiecăruia. Apoi, era ales actorul principal, protagonistul, în subordinea căruia jucau actorii rolului al doilea şi al treilea (numai bărbaţi care, la nevoie, jucau în travesti).
În final, echipele erau gata: câte un coreg („sponsorul”), cu poetul şi corul său – care cânta şi dansa pe muzica oboaielor –, împreună cu actorii. Afişele încă nu se inventaseră, totuşi organizatorii simţeau nevoia de a face reclamă, astfel încât, în Odeonul de lângă teatru fiecare poet urca pe o estradă, rostea numele său şi pe acela al interpreţilor, anunţa titlurile şi subiectele pieselor sale.
Reprezentaţiile propriu-zise începeau dis-de-dimineaţă, pentru ca până la apusul soarelui să poată fi văzute de public mai multe piese de teatru – tragedii sau comedii. Fiecare dintre ele avea dansuri şi părţi lirice cu subiecte din viaţa oamenilor şi a zeilor lor organizaţi tot ca o societate omenească. La sărbătoarea Marilor Dionisii (ţinută în martie-aprilie), de exemplu, se prezentau 15-17 piese în răstimp de patru zile, adică aproximativ 20.000 de versuri recitate sau cântate. După tot acest efort făcut de producători, dar şi de public, se decernau câte trei premii „la secţiunile” tragedie şi comedie: un premiu pentru poet, unul pentru coreg şi unul pentru protagonist – un fel de „Gală a Premiilor UNITER” a Greciei Antice.
Cu trecerea timpului, bineînţeles că teatrul s-a schimbat mult în formă şi fond. Din fericire, ideea care i-a dat naştere a rămas neştirbită… Vorba artistului Damian Crâşmaru: teatrul are ca esenţă omul şi este făcut pentru om. Vom urmări această idee în săptămânile care urmează, prin intermediul câtorva mari actori care s-au dăruit în teatru pentru generaţii întregi de români. Victor Rebengiuc, Mariana Mihuţ, Ion Lucian, Carmen Stănescu, Damian Crâşmaru, Ion Caramitru, Monica Ghiuţă, Constantin Dinulescu, Virgil Ogăşanu, Alexandrina Halic, Boris Petroff ne-au lăsat amintirile lor pentru Arhiva de istorie orală Radio România. Le puteţi afla în serialul nostru intitulat „Teatrul, o instituţie miraculoasă”, de la rubrica Istorie orală.
