Actorul Ion Lucian (II)
În 1941 când a intrat la Academia Regală de Muzică şi Artă Teatrală, elevul Ion Lazarovici nu avea vârsta bacalaureatului, dar lucra deja ca figurant la Teatrul Naţional, ceea ce mai aducea un venit familiei sărăcite a funcţionarului la CFR şi satisfăcea totodată pasiunea tânărului pentru teatru. În anii aceia tulburi, numele său stârnise printre colegii de la Liceul Matei Basarab suspiciunea că ar fi fost evreu, ceea ce îi adusese neplăceri în perioada guvernării legionare, dar nimic nu a contat pentru el în afară de construirea viitoarei sale meserii. Atunci a fost admiterea la Academie, la 17 ani, cu derogare, în paralel cu ultima clasă de liceu. Apoi, părăsirea vremelnică a facultăţii…
La angajarea (cu examen) în Teatrul Naţional l-a îndemnat chiar marele actor Gheorghe Cozorici. Aşa se face că Ion Lucian a aterizat din nou la clasa actorului Ion Manolescu, cel care, din cauza absenţelor, îl îndemnase să se apuce de altceva. De atunci avea să se construiască o relaţie elev-maestru care îi va marca artistului Ion Lucian cei aproape 70 de ani de carieră. Atribuirea de roluri „nepotrivite” – care părea a fi specialitatea lui Manolescu – l-a forţat pe studentul lui favorit să experimenteze, să înveţe, să iasă din zona de confort a interpretării. Un lucru care i-a fost de mare folos în carieră.
Ceea ce ar mai fi de precizat pentru acest episod este că, odată angajat la Teatrul Naţional – pe vremea directoratului scriitorului Liviu Rebreanu -, unul dintre primele sale roluri de succes a fost acela al lui Guliţă, din Coana Chiriţa, piesa lui Vasile Alecsandri (montată în 1942). Să vedem, în continuare, povestirile pline de farmec ale actorului Ion Lucian din anii studenţiei şi ai tinereţii sale…
„Foarte tânăr, foarte necopt…”
„[Manolescu] m-a distribuit la un moment dat, împreună cu o fată pe care o preţuia el foarte mult, una, Nina Finţescu – care n-a făcut [până la urmă] teatru, dar era foarte bună, nu ştiu din ce cauză s-a pierdut – ea făcând Tosca şi eu Scarpia. Trebuie să-ţi spun că la vremea aceea aveam o înălţime bună, 1,75-1,78, dar eram ca o scobitoare, foarte tânăr, foarte necopt, aveam 17 ani. Şi i-am spus: <Maestre, ce să fac eu în Scarpia, nu am nicio legătură cu această fiară!> Mi-a spus: <Nu, nici n-ai să-l joci niciodată în viaţă, dar cu ceea ce ai să înveţi cu ocazia rolului Scarpia o să te trezeşti că ai nevoie în cine ştie ce rol pe care o să-l întâlneşti în viaţă.> Deci, vezi că vedea şi contre-emploi-ul, pentru ca să te silească să scormoni cât mai adânc în filonul interior al tău. […]
Ne întreabă într-o zi la cursuri: <Măi, copii, ştiţi voi care a fost cel mai extraordinar Cetăţean turmentat din Scrisoarea pierdută?> Noi am răspuns toţi, ca în corul cazacilor: <Iancu Brezeanu!> <Nu, copii… Sigur că Iancu a fost foarte bun, excelent, a cucerit teatrul românesc pentru că a profesat acest rol în capitala ţării, însă cel mai fantastic Cetăţean turmentat a fost Ion Anestin, de la Craiova>. Noi toţi, înnebuniţi: <Dar ce a avut, maestre, Anestin ăsta, de spuneţi asta?> Şi ne-a spus aşa: <Hai să stăm puţin de vorbă… Voi aţi văzut vreodată un beţiv?> Noi toţi: <Da, sigur, cum să nu…> <Ei, bine, ce se străduie beţivul să facă? Să se comporte în aşa fel încât să nu-ţi dai tu seama că el e beat. Deci, Anestin se străduia să nu observe nimeni că el e beat criţă. Şi din această luptă a lui interioară în a masca că este beat ieşeau nişte efecte comice uluitoare, de o calitate fină! Nu clătinatul pe picioare, nu sughiţatul, nu vorba greoaie a beţivului, nu astea sunt importante. Importantă este starea afectivă a personajului.> Vă daţi seama la ce fineţuri lucra?”
„Ia tu rolul bătrânului”
„Unul dintre colegii mei – nici n-a mai făcut teatru după aceea – Stanciu îl chema… acest Stanciu, coleg de clasă cu mine, m-a văzut pe mine făcând odată un fragment din Vicleniile lui Scapin. Şi i-a plăcut foarte tare rolul. Şi i-a spus: <Maestre, eu vreau să dau absolvenţa cu Scapin>. [Manolescu] nu i-a spus nu, deşi era convins că nu [e bine]… I-a spus: <Gândeşte-te bine, e un rol foarte greu şi e un rol de vervă şi tu ai un debit lătăreţ, gâdeşte-te bine>. <Nu, nu, maestre, mie îmi place rolul foarte mult…> <Bine, măi…>
Şi m-a chemat pe mine şi mi-a spus: <Ia rolul partenerului…> – nu mai ţin minte care dintre bătrânii din Scapin, dar unul din bătrânii din marele repertoriu al lui Molière. Şi-i spun: <Păi, ce să fac maestre, eu ar fi trebuit să fac Scapin…> <Mă, tu ascultă ce-ţi spun eu: ia tu rolul bătrânului…> Şi l-am luat, l-am făcut. Cronicile care s-au făcut pe marginea acestui fragment au fost dureroase pentru colegul meu, dar l-au ferit de o carieră discutabilă, care este cel mai sinistru lucru din viaţa unui actor. Un actor care nu are tăria de caracter şi sufletească şi mintea să renunţe la începutul unei cariere care nu se anunţă strălucită… va târâi toată viaţa lui nişte pietre de moară care îl vor trage mereu la fund. Iar el se va înăcri, va duce drama asta a nerealizării, a persecuţiei, a vinovăţiei celorlalţi că nu-l apreciază, fără să-şi dea seama că de fapt el e marele vinovat, că n-a ştiut să renunţe când trebuie. El a simţit că Stanciu nu va face carieră şi l-a lăsat să-şi rupă gâtul, deşi era convins că nu va putea să facă… şi băiatul şi-a dat seama şi a avut tăria să spună <nu>. Când, înţelegi, este îngrozitor de dureros! Dacă eşti tembel şi te încrâncenezi împotriva durerii, atunci te-ai condamnat!”
74 de roluri în trei ani
„Pe mine m-au prins exact în perioada războiului şi Conservatorul şi primii ani de teatru. […] Războiul nu m-a împiedicat cu nimic, pentru că, din punct de vedere profesional, între anii ’42-’45, deci exact războiul, eu am jucat în Teatrul Naţional 74 de roluri – în trei ani! […]
S-a jucat la un moment dat o piesă la Studio, a lui Kiriţescu, Şcoala cerşetorilor, după un caz autentic din Bucureşti. Un individ a împărţit pe sectoare Bucureştiul şi a închiriat locuri de cerşit. Ăsta a devenit milionar, îţi dai seama, şi această reţea s-a descoperit. Şi Kiriţescu a făcut o comedie, Şcoala cerşetorilor. Tot ce a fost mare actor de comedie în Teatrul Naţional a fost distribuit în această piesă, cu Ion Manu în rolul principal. Şi, la premieră, n-a zâmbit niciun câine, de la prima ridicare a cortinei, până la ultima! Drept pentru care, Kiriţescu s-a dus la Rebreanu şi i-a spus: <Liviu, tu tot trebuie să-mi plăteşti drepturi de autor la 15 spectacole. Primele 15 spectacole… eu renunţ la dreptul de autor, dar îmi dai mie biletele>. <Bine, mă, dacă tot sunt obligat să le joc şi cine ştie ce spectatori oi avea, că ai văzut că a fost o cădere, dacă nu-mi ceri banii respectivi, ia-le, dom’le>. Şi veneau la casă spectatorii fideli au Naţionalului care vedeau că e o nouă premieră pe afiş şi veneau: <Când se joacă Şcoala cerşetorului?> Şi casieriţa spunea: <A, se joacă de două ori săptămâna asta, dar nu mai sunt bilete>. <Dar nici pentru următoarea?> <Nu, nu>, zice, <veniţi peste trei-patru săptămâni>. Şi s-a dus buhul în capitală că e o comedie la Naţional unde nu mai sunt bilete cu săptămânile înainte.
Şi Kiriţescu a venit la noi, la actori, şi ne-a spus aşa: <Măi, voi aţi fost la premieră crispaţi. Ion Manu nu e în stare să facă un rol de la cap la coadă, un rol principal. El e genial în miniaturi; ei, n-a putut să ducă rolul ăsta…> S-a dus la el şi i-a spus: <Nene Ioane, dă-ţi, dom’le, drumul, [desfă] toate cârligele dumitale…> Ne-a rugat pe fiecare: <Băi, dacă vă vine ceva comic, improvizaţi, faceţi, simţiţi-vă bine!> Şi toţi actorii au venit atuncea cu contribuţii proprii. […] După al treilea sau al patrulea spectacol se râdea, pentru că sala era plină de bilete de favoare, date de Kiriţescu, la măcelarul lui, la profesorii copilului… Şi actorii, văzând sala plină şi dându-şi drumul la toate năzdrăvăniile, s-a jucat [pe urmă] o stagiune întreagă cu casa închisă!”
„Ce mi-au hărăzit astrele”
„Unul din marii astrologi ai noştri, Armand Constantinescu, [a fost rugat] să-mi facă fişa astrală, fără să i se spună pentru cine. I-a dat, cum se dădea de obicei, data naşterii. Când fişa a fost gata, Armand i-a spus: <Eu nu-ţi dau această fişă până nu-mi spui despre cine e vorba, pentru că aşa ceva n-am întâlnit până acum>. Şi ce mi-a hărăzit, ce mi-au hărăzit astrele?! Un debut fulminant, în care toate vor veni aşa, ca un coş al abundenţei, răsturnat. […] În trei ani de zile – deci la 21 de ani, ca vârstă – trei ani de teatru, aveam numele, Ion Lucian, în neon, cu literele de înălţimea trupului, pe Ateneul Român şi şase teatre se băteau pe mine! <…După care, vor urma succese, dar pentru fiecare va trebui să lupte ca un câine. Şi, exact ca Luceafărul care a fost deasupra capului la naştere, la sfârşit vor veni iar toate, buluc!>”
[Interviu de Silvia Iliescu, 2010]
