Motto: “O viaţă care nu este aprofundată, nu merită trăită” – Platon
Joi, 6 aprilie, se împlinesc 540 de ani de la naşterea lui Rafael (Raffaello) Sanzio, pictor și arhitect de seamă al Renașterii italiene, unul din cei mai mari artiști ai umanităţii.
* * * * *
Raffaello Sanzio s-a născut la 6 aprilie 1483 – în aşa numita epocă „Cinquecento” -, în oraşul Urbino, în Italia, fiind fiul lui Giovanni Santi, artist la Curtea din Urbino şi al Magiei di Battista Ciarla.
Este cunoscut şi sub numele Raffaello Santi, Raffaello da Urbino sau Rafael Sanzio da Urbino.
Tânărul Rafael a învățat pictura de la mai mulți maeștri ai epocii renascentiste, dar și-a pus și propria amprentă asupra operelor sale.
După ce soarta a făcut să rămână orfan de mic copil, va găsi sprijin material şi financiar la unchiul său, cu ajutorul căruia ajunge la vârsta de 11 ani, ucenicul lui Pietro Perugino (1450-1523), pictor renascentist italian, reprezentant al „Școlii din Umbria” şi, mai apoi, a lui Timoteo Viti (Timoteo della Viti) (1469-1523), alt pictor renascentist italian.
La începutul anului 1500, călătoreşte la Siena, Florenţa, Perugia, Roma, unde are ocazia să admire operele lui Leonardo da Vinci şi Michelangelo, care aveau să-i influenţeze viziunea artistică. Nu e mai puţin adevărat, că tânărul Rafael va fi influenţat, în egală măsură, şi de „Dialogurile” lui Platon, în care îşi găseşte refugiul filosofic, scrierile fiind traduse de Marsilio Ficino, membru al Academiei din Florenţa, locul în care se studia, mai ales, filosofia platoniciană.
Și-a început activitatea la Urbino, în perioada 1500-1504, a creat compoziţii religioase la scară mare şi o serie de Madone: „Madona Conestabile”, „Fecioara cu rodia”, sau mari tablouri de altar, „Încoronarea Fecioarei” pentru biserica San Francesco din Perugia şi senina „Răstignire” din anul 1503.
Între anii 1504-1508 a pictat la Florența, în condiţiile în care, în finalul anului 1504, a descoperit opera lui Leonardo, care i-a dat un imbold pentru a realiza alte lucrări precum „Madona del Granducca”, „Madonna del Prato” şi alte pânze cu Madone în care se împletesc originalitatea şi expresia suavă.
Prima pictură a lui Rafael purtând semnătura artistului este „Logodna Fecioarei Maria” (1504), o lucrare la scară mare comandată de familia Albizzini pentru biserica San Francesco di Città din Castello, realizată sub puternica influență a lui Perugino.
În anul următor, 1505, pictează cele două tablouri „Sfântul Mihail și satana” și „Sfântul Gheorghe și balaurul”, cu o tematică asemănătoare, dar deosebite în ceea ce privește realizarea artistică, arătând cât de mult a evoluat Rafael într-un scurt răstimp.
Tot în anul 1905, pictează “Somnul cavalerului”, având ca structură compoziţională simetria, caracteristică Renaşterii.
Autoportretul său, realizat în jurul anului 1506, ajută la explicarea succesului său: Rafael s-a pictat cu ochi căprui, piele netedă și buze senzuale, glorificând imaginea sa cu o estetică sensibilă și plină de suflet.
Admirabila „Frumoasa grădinăreasă”, monumentala „Madonă cu baldachinul” fac dovada resurselor pictorului al cărui registru se lărgeşte în chip decisiv cu dramatica „Coborâre în mormânt”, comandată în 1507 de Atalanta Baglioni, pentru biserica San Francesco din Perugia.
Spre finalul anului 1508, a fost invitat de Papa Iuliu al II-lea la Vatican să decoreze vechile apartamente ale lui Nicolae al V-lea, aşa-numitele „Stanze”, după ce mai multe lucrări fuseseră începute de o echipă umbriană din care făceau parte Perugino, Signorelli, Bramantino, Sodoma, însă Suvernaul Pontif de atunci, îi va îndepărta, în favoarea lui Raffaello.
Prima realizare a fost decorarea încăperii „Stanza della Segnatura”, a cărei temă înfăţişează întreaga grandoare a spiritului înalt. În anul 1511, lucrarea va fi încheiată cu un remarcabil succes, Iuliu al II-lea încredinţându-i artistului decorarea sălii alăturate, „Stanza di Eliodoro”, în care vor fi glorificate marile evenimente ale pontificatului.
A pictat, apoi, pentru Sigismondo de Conti, „Madonna di Foligno”, destinată altarului principal de la Santa Maria în Aracoeli, la Capitoliu, pentru bancherul sienez Agostino Chigi a executat decoraţia vilei Farnesina (începând cu anul 1511), cu „Triumful Galateei”.
Tot în această perioadă, Rafael pictează cele mai apreciate tablouri de Madone pictate vreodată, „Fecioara cu scaunul” sau „Madona Sixtină”.
În anii 1513-1514, realizează “Eliberarea sfântului Petru din închisoare”, frescă pictată în palatul de la Vatican.
După anul 1514, când marii artişti ai epocii au murit sau au fost îndepărtaţi (vorbim aici de Michelangelo, Pietro Perugino sau Leonardo da Vinci), Rafael rămâne singurul din marii artişti chemaţi la Roma de Iuliu al II-lea, fiind principalul pilon pe care se sprijină tot ceea ce se referă la artă: el va conduce lucrările de arhitectură de la Vatican, „Logiile” şi decorarea lor, terminarea decorării de la Capela Sixtină printr-o serie de tapiserii, la care se vor adăuga numeroase şi remarcabile lucrări particulare.
Această perioadă a vieţii coincide cu realizarea unor capodopere de o excepţională valoare artistică.
În iunie 1514, imediat după terminarea celei de-a doua „Stanza”, a început cea de-a treia lucrare de acest gen, „Stanza dell Incendio”, terminată în 1517.
Tot în 1514, Rafael pictează compoziția intitulată „Sfânta Cecilia”, la cererea Elenei Duglioli dall’Olio pentru biserica San Giovanni in Monte din Bologna, însă din cauza realizării necanonice a sfinților și a îngerilor, pictura nu va fi considerată o compoziție sacră.
În 1516, a realizat pentru cardinalul Bibiena desenele pentru „Stufetta” sa, camera de baie de la Vatican, iar în anul 1517, a început decorarea celei de-a patra „Stanza”, numită „Sala lui Constantin”, care n-a fost terminată decât după moartea artistului.
În anul 1517, cardinalul Giulio de Medici îi comandă, pentru catedrala din Narbonne, tabloul intitulat „Apoteoza” sau „Schimbarea la față”, care evocă Schimbarea la Față a lui Iisus pe muntele Tabor în prezența apostolilor dar şi o minune, un copil posedat de diavol, care se vindecă. Tabloul va fi readus la Vatican în anul 1815 și a suferit, de atunci, două restaurări.
Rafael a ridicat palatul Branconio dell Aquila la Roma, în anul 1520 – la cererea unui consilier papal, Giovanbattista Branconio dell’Aquila – , însă construcţia nu mai există în zilele noastre (va fi demolată după doar 140 de ani de la edificare), şi a realizat planurile unei vaste vile pentru Giulio de Medici, viitorul Clement al VII-lea, la Monte Mario, construită în perioada 1517 – 1525, un edificiu folosit şi în prezent de Ministerul italian de Externe.
În ultima parte a vieţii, ucenicii lui Rafael au început să intervină tot mai mult în lucrările maestrului, care le cerea tot mai des să termine creaţiile prin adăugarea detaliilor pentru care el nu mai avea răbdare.
Rafael nu a fost niciodată căsătorit, însă în anul 1514 se logodise cu Maria Bibbiena, nepoata unui cardinal, legătură care s-a încheiat la moartea prematură a fetei.
Rafael a murit la 6 aprilie 1520 -, în ziua în care a împlinit doar 37 de ani, tocmai în culmea gloriei şi a creativităţii, cu câteva săptămâni înainte ca Papa să îl numească în postul de cardinal.
I-a fost fatală o insuficienţă cardiacă provocată, foarte probabil, de munca mult prea intensă depusă, dar după ce şi-a îndeplinit un ţel primordial: de a fi în armonie cu sine şi cu Universul.
La moartea sa, Giorgio Vasari, biograful artiştilor Renaşterii italiene, el însuşi pictor, notează: „Când a dispărut acest artist nobil, arta s-a oprit în loc ca şi cum ar fi orbit”…
Deși a avut o existenţă scurtă, Rafael a crescut numeroși discipoli, printre care talentatul Giovanni da Udine, însă există şi multe generaţii de tineri pictori care au învăţat din desenele şi picturile sale care se găsesc în numeroase muzee ale lumii.
