Actorul Ion Lucian (IV)
1950. Comitetul pentru Cinematografie înfiinţa Studioul Actorului de film „Constantin Nottara” (devenit în 1955 Teatrul Nottara). Actriţa, regizoarea şi profesoara Marietta Sadova era numită directoare, secondată fiind de actorul Chiril Economu. La 10 martie 1951 avea loc aici premiera spectacolului „Micii burghezi” de Maxim Gorki, pus în scenă de Sorana Coroamă Stanca.
Nevoia de actori a nou-înfiinţatului Studio l-a adus în 1952 şi pe Ion Lucian, mutat de pe scena Teatrului Municipal prin ordin guvernamental. Deşi nu îşi dorise această schimbare din viaţa lui, artistul a privit-o ca pe o oportunitate care să includă şi calităţile sale de regizor. Cei patru ani petrecuţi la Nottara i-au adus şi aici succese profesionale; a fost atunci actor, regizor şi profesor la Academia de Teatru. De altfel, Ion Lucian s-a bazat întotdeauna pe creativitatea sa efervescentă care, în 88 de ani de viaţă, i-a înlesnit călătoria prin câteva domenii ale artelor.
„Un spectacol de duduie Bucureştiul”
„Eram profesor atunci la Institut şi m-am gândit – pentru că aveam o clasă foarte-foarte valoroasă – să nu dau aşa cum se obişnuia examen de sfârşit, de absolvenţă, cu un act dintr-o piesă celebră, ci să dau cu un spectacol complet, cap-coadă. Şi am început să mă interesez prin toată lumea teatrală dacă s-a scris sau ştie cineva pe unde e o piesă bună pentru tineret. Şi cineva mi-a şoptit că Octavian Sava şi cu… Stoenescu au scris o piesă specială pentru tineret şi că această piesă se găseşte la Teatrul Tineretului care exista atunci unde este acuma Teatrul de Comedie, în fosta sală Alhambra. Şi i-am dat telefon lui Stoenescu şi l-am întrebat de piesă şi mi-a spus: <A, da, am scris-o acum trei sau patru ani, am dat-o lui Sincu> – care era director la Teatrul de Tineret – <…dar zace în sertar de atuncea, nu mi-a dat nici măcar un telefon. Mi-a dat numai un aconto şi…> <Şi nu mi-o dai şi mie s-o citesc?> <Ba da, n-ai decât s-o ceri de acolo. Eu nici nu ştiu dacă o mai am.> Am făcut rost de text, l-am citit, m-am dus la Marietta Sadova şi i-am spus: <Mariţico, eu într-o lună de zile, dacă îmi dai voie, fac un spectacol aici, la teatru, de duduie Bucureştiul!> Ea mi-a spus: <Ai din partea mea carte blanche>”.
„Într-o clasă de liceu…”
„<Nota zero la purtare> era prima experienţă regizorală a dumneavoastră?
Nu, nu… nu era prima, dar nu eram încă pornit pe calea asta. Făcusem la [Teatrul] Municipal nişte încercări. Şi cred că şi la acest teatru nou, Nottara, făcusem deja experienţa cu Mincinosul. Asta a fost una din experienţele mele regizorale care după aceea mi-a creat o atmosferă favorabilă. Cum prea bine ştii, acum această piesă a devenit clasică.
Atmosfera piesei se petrece într-o clasă de liceu. Şi înainte de lectura piesei am luat unul din birourile teatrului, l-am evacuat, l-am golit, am adus opt bănci de şcoală, o catedră, o tablă şi-am montat într-o sală mai mare de birouri o clasă de elevi. Când acest lucru a fost gata, am anunţat lectura. Şi la lectură distribuţia s-a aşezat în bănci, profesorii la catedră şi eu am întârziat o jumătate de oră, ceea ce nu mi s-a întâmplat în toată cariera mea, dar a fost deliberat. I-am lăsat să se întâlnească cu atmosfera clasei. Bineînţeles, aşa cum se întâmplă întotdeauna, când s-au văzut în bănci, când s-au văzut în atmosfera aceea, au început amintirile din şcolile respective – fiecare a început să povestească ce năzbâtii a făcut – în aşa fel încât, în momentul în care eu am intrat la lectură cu directorul teatrului care juca pe directorul din piesă, ăia erau pe jumătate elevi!… Lectura s-a făcut de la nivelul catedrei şi pot să spun cu conştiinţa împăcată că în momentul în care am părăsit prima lectură, personajele erau deja elevi, profesorii erau deja profesori, dintr-o… sugestie venită din afară, dar foarte puternică.”
„O piesă subversivă”
„Piesa s-a jucat [după] nu mai mult de o lună de zile de repetiţii. Şi se dusese deja zvonul – de care eu nu ştiam – că cineva ar fi reclamat la Comitetul de partid al tineretului [la CC al UTC], cum se numea atunci, nu mai ştiu, că la Teatrul Nottara se montează <o piesă subversivă>.
Ce era subversiv în ea?
Subversiv era că personajul principal era un membru de partid, fusese închis în lagăr şi fiul lui era în clasă şi se discuta despre faptul că, fiind comunist, are o altă moralitate faţă de ceilalţi, mă rog… avea un conţinut politic, într-adevăr remarcabil, dar în cel mai pur spirit comunist!… Dar asta nu s-a spus, s-a dus numai zvonul că un comunist…
Drept pentru care, n-am ştiut de ce cei doi autori, Virgil Stoenescu şi cu Octavian Sava mă tot pisau: <Dom’le, nu dăm vizionarea acuma, ci o dăm poimâine, că…> <De ce? Că dacă e totul gata…> <Nu, că, ştiţi, s-a anunţat că vine Comitetul Central UTC şi…> <Da, şi?> <Nu, nu, e mai bine, că… să aducem şi noi nişte oameni în sală care să…> <De ce, dragă?> <Să aducem elevi, să vedem cum reacţionează>. <Bine, dom’le, aduceţi elevi>. Au adus vreo 40 de elevi. Eu n-am ştiut de ce, dar era totul pregătit ca piesa să fie interzisă. Şi s-a desfăşurat vizionarea. A fost un asemenea delir, încât cei care veniseră cu dispoziţie să spună <se interzice> n-au avut ce să spună, au fost încolţiţi, văzând reacţia sălii – că de aia au adus ei elevi în sală! -, încât au spus: <Decizia o s-o luăm peste două zile>.
Au venit peste două zile, au spus două-trei observaţii la regie, au spus: <Da, totuşi merge, da…> şi piesa s-a jucat într-o atmosferă de bilete în plus, de bilete reţinute două săptămâni la casă, cu un mare succes…
Şi ani de zile…
Ani de zile, după aceea. Eu am reluat-o la… [Teatrul Ion] Creangă, când am inaugurat teatrul, iar Estrada a făcut acum de curând un music-hall din ea şi au sacrificat spectacolul…”
[Interviu de Silvia Iliescu, 2011]
