Teatrul, „o instituţie miraculoasă”…

Actriţa Carmen Stănescu (II)

Carmen Stănescu face parte din însăşi istoria Teatrului Naţional. A jucat peste 64 de ani pe scenele sale, începând din 1945 când, studentă fiind în anul I la Conservatorul Regal de Muzică şi Artă Dramatică, a fost remarcată de Tudor Vianu, pe atunci directorul teatrului.

Între timp a fost dărâmat Teatrul Naţional (care fusese bombardat la 24 august 1944), s-a instalat comunismul, s-a consolidat comunismul, s-a construit o nouă clădire a Teatrului Naţional (1973), s-a adâncit apăsătorul cult al personalităţii lui Ceauşescu, apoi s-a dărâmat comunismul… Nimic din toate acestea nu a tulburat drumul plin de succese al actriţei Carmen Stănescu a cărei artă a fost mai presus de toate „zguduirile” vremii. Zecile de personaje – pe care le-a întrupat în mii de spectacole, spre admiraţia tuturor categoriilor de public – au defilat, în toată splendoarea lor, prin faţa ochilor unui popor întreg, iubitor de teatru.

„O epocă strălucită pentru teatrul românesc”

„După ce a ars splendoarea de sală a Teatrului Naţional de la Calea Victoriei, activitatea teatrului s-a desfăşurat mulţi ani în mai multe săli. S-a jucat câţiva ani pe frumoasa scenă a Liceului <Sfântul Sava> şi pe scena din Piaţa Amzei, care s-a numit <Studioul Teatrului Naţional>. După câţiva ani s-au mutat multe spectacole la <Sala Comedia> din Pasajul Comedia, sală pusă la dispoziţie de maestrul Sică Alexandrescu. Deci, a rămas Teatrul Naţional, ani de zile, în cele două săli cochete, <Studio> şi <Comedia>, unde s-a desfăşurat o activitate de înaltă ţinută artistică, pe scenele cărora s-au perindat o sumedenie de mari actori admiraţi şi ovaţionaţi la fiecare reprezentaţie de seară şi matineu. Erau multe matinee programate, chiar şi în zilele de marţi, joi sau vineri, nemaivorbind de cele regulate, de sâmbătă şi duminică. Cererile de bilete erau enorme şi sălile erau neîncăpătoare pentru mulţimea de spectatori ce adorau să vină la teatru. A fost o epocă strălucită pentru teatrul românesc, în fruntea căreia stătea Teatrul Naţional Bucureşti, pe drept numit <prima scenă a ţării>.

În toţi aceşti ani, direcţia Teatrului Naţional a rămas în strada Câmpineanu, într-o aripă neatinsă de furia ultimului bombardament, iar în curtea largă din spate au lucrat atelierele teatrului. Acolo era inima teatrului, unde se muncea nu glumă pentru realizarea decorurilor şi a costumelor bogate şi elegante, confecţionate din cele mai scumpe materiale, cu care era împodobit orice spectacol al Teatrului Naţional. Aceşti talentaţi şi devotaţi muncitori erau maeştri în munca lor, dirijaţi de scenografi, de costumieri, de şefii de ateliere ce scoteau nestemate din mâinile lor. Era exigentă şi neobosita Florica Scârţan, faimoasă, şefa atelierului de croitorie pentru femei, ca şi Ionel Popa, şeful atelierului de croitorie pentru bărbaţi, care au lucrat ani de zile cu dragoste şi talent, cu bucuria muncii lor şi a realizărilor deosebite… Îmi amintesc că tot în acea curte s-a instalat şi un fel de mini-centru de desfacere a legumelor şi fructelor de pe moşia dăruită teatrului de artista Dida Solomon-Callimachi. Ne aprovizionam de acolo, la preţuri derizorii.”

„Pulsa viaţa palpitantă a teatrului”

„În Sala Mică din Piaţa Amzei, extraordinar de cochetă, cu o acustică impecabilă încât din ultimul rând de la balcon se auzea şi respiraţia actorului, se montau piese intime [de mici proporţii], cu distribuţie restrânsă.

În cealaltă sală, <Comedia>, se realizau montări mari ale unor piese celebre, având în distribuţiile lor o mulţime de actori. Pasajul Comedia era ticsit de actorii care veneau la repetiţii şi de cei care stăteau la şuetă în timpul pauzelor. Pulsa viaţa palpitantă a teatrului! Unii dintre ei erau în costumele lor elegante de acasă, alţii, în timpul repetiţiilor generale, ieşeau în pasaj chiar în costumele de scenă. Era acolo o amestecătură adorabilă de prinţi, regi, războinici, spadasini, iar ceilalţi stateau pur şi simplu pe băncuţele înşirate la peretele teatrului, din plăcerea de  a se întâlni unii cu alţii, de a-şi împărtăşi părerile despre întâmplările din teatru – erau comentarii de tot felul. Era o plăcere să treci prin Pasajul Comedia! Era un mare spectacol ce se desfăşura acolo, între Strada Academiei şi Calea Victoriei.

Tot acolo era şi superbul Muzeu al Teatrului Naţional, îngrijit, împodobit şi ocrotit cu mare dragoste ani mulţi de zile de minunatul om de teatru Gheorghe Franga. Alături era Biblioteca teatrului, cu geamuri enorme prin care vedeai tot ce era înăuntru şi care îmbia pe oricine să intre şi să facă cunoştinţă cu istoria Teatrului Naţional, cu strălucitele lui spectacole şi cu marii actori şi regizori ce l-au slujit de-a lungul anilor.”

„…Acolo se punea teatrul la cale”

„În acei ani, foarte mulţi admiratori ieşeau la plimbare pe Calea Victoriei ca să-i întâlnească pe actorii ce alegau grăbiţi de la o sală la alta sau se duceau spre Direcţia din Câmpineanu, pentru probe de costume sau la Casieria teatrului de unde îşi ridicau salariile şi primele ce răsplăteau munca lor deosebită.

Apoi, intrau toţi în salonaşul ce despărţea cabinetul directorului de biroul directorului artistic. Acolo se punea ţara la cale, acolo se punea teatrul la cale, acolo îşi admirau reciproc ţinuta impecabilă, acolo erau admirate elegantele şi superbele actriţe care, neavând întotdeauna treabă la Direcţie, totuşi veneau aproape zilnic să-şi expună ultimele modele de pălării şi de mantouri şi de pantofi de cea mai fină calitate, asortaţi cu poşetele. Fiecare lăsa în urma ei aburul cald şi parfumat al trupului lor cochet. Erau: Cella Dima, ca o pisicuţă blondă şi răsfăţată; Elvira Godeanu, fermecătoare, irezistibilă; Marietta Deculescu, ca o papuşă delicată, seducătoare, ce-mi amintea mereu de marele ei succes din piesa Păpuşile. Nelipsită era Tanţi Soviani, cu chipul ei frumos, de spaniolă, care stătea lipită de uşa directorului Zaharia Stancu, să-l soarbă din ochi de câte ori acesta apărea, grav şi impozant şi cuceritor.”

La cabina actriţelor

„Cel mai frumos surâs pe care l-am văzut vreodată era al Silviei Dumitrescu Timică. Când jucam în spectacolul Floricia purpurie, un frumos basm rusesc, mă îmbrăcam într-o cabină cu Silvia. Acolo, într-o zi, i-a dispărut acel surâs: era pe moarte bărbatul ei, inegalabilul actor de comedie Gheorghe Timică.

Tot în acea cabină eram alături şi de distinsa doamnă Ecaterina Niţulescu Şahighian, soţia marelui regizor Ion Şahighian şi mama celor două fete, actriţele Lia şi Anca. Cu Lia şi Anca am fost colegă de şcoală la Liceul <Regina Maria>, cel mai select liceu din acele vremuri.

Tot în acea cabină venea în vizită – şi stătea acolo tot timpul cât nu era în scenă – cu adevărat marea doamnă a Teatrului Naţional, Marietta Anca. Pe cât era de regală, pe atât era de tandră, de bună, de apropiată. De frumuseţe nu mai vorbesc: o frunte enormă, ochi albaştri pătrunzători care te fascinau. Nu exista piesă clasică pe scena Teatrului Naţional în care să nu joace Marietta Anca!”

„Aura Buzescu mănâncă sandviciuri cu şuncă, în pauză”

„Zilnic era în salonaşul direcţiei şi Nataşa Alexandra, frumoasă, pusă pe şotii, râzând cu gura până la urechi de toate bancurile pe care le spunea sau le auzea de la colegi… Când, deodată, se făcea linişte. În tot acel vacarm se ştia că trebuie să apară marea Aura Buzescu, toată în gri, din cap până în picioare, distinsă şi impunătoare. Doamna Buzescu mă iubea şi mă aprecia, ceea ce însemna enorm pentru mine!

Acum îmi vine să râd când, odată, s-a supărat pe mine – m-a durut atunci foarte mult. Am declarat, nu mai ştiu cu ce ocazie, într-un interviu, că doamna Buzescu, în timpul spectacolului [mai exact în pauze], mănâncă sandviciuri cu şuncă, eu ştiind acest lucru de la cabiniera ei. Mi-a telefonat doamna Buzescu şi mi-a spus: <Dragă Carmen, chiar dacă mănânc şuncă în pauzele spectacolului, nu trebuie să trâmbiţezi, să ştie toată lumea cum îmi refac eu forţele pentru actul următor.> Norocul meu că m-a iertat repede şi m-am simţit iarăşi bine când mă întâlneam cu dumneaei.”

[Interviu de Octavian Silivestru, 2011]