Actorul Damian Crâşmaru (I)
Viaţa de scenă a lui Damian Crâşmaru a fost, din punctul său de vedere, o călătorie în spaţiu şi timp, de-a lungul şi de-a latul planetei, străbătând epocile. Capacitatea deosebită de a pătrunde psihologia personajelor sale i-a fost un fidel tovarăş de drum. Fire neliniştită, mereu în căutarea a ceva nou, copilul Damian Crâşmaru descoperise devreme lumea filmului şi lumea cărţilor de aventuri. Mai târziu, adolescentul Damian Crâşmaru încercase chiar să le transpună în viaţa de zi cu zi, lansându-se în propriile sale aventuri. Numai întâlnirea cu teatrul avea să-i ostoiască dorul de ducă, purtându-l – aşa cum îi plăcea să spună – într-o călătorie fascinantă.
Absolvent al Liceului Petru şi Pavel din Ploieşti, Damian Crâşmaru a urmat cursurile Institutului de Teatru „I.L. Caragiale” la clasa profesorilor Gheorghe Timică şi Ion Finteşteanu. Le-a încheiat în 1953 ca şef de promoţie, iar apoi a jucat o viaţă întreagă pe scena Teatrului Naţional unde lumea sa imaginativă a căpătat mereu alte şi alte contururi.
„Nişte filme unde totul era un rai”
„Un unchi de la Ploieşti, care era contabil, mă punea să-i păzesc casa, aveam şapte-opt ani. La ora 3 el venea de pe unde lucra şi îmi dădea drumul. Şi atunci, la ora 3-3.30 eu mă duceam la cinematograf cu banii pe care mi-i dădea el şi vedeam filme până la 11 noaptea, când eram dat afară, cam cu şuturi în fund, spunând: <Hai, măi, nenorocitule, că ai văzut de cinci ori filmul!> Pe vremea aceea nu se intra la fix, stăteai cât vroiai, intrai când vroiai, ieşeai când vroiai. Eu stăteam tot timpul. Şi în felul acesta mi s-au impregnat personagii, eroi, femei frumoase, călătorii, ţări, palmieri, zăpezi, ploi, furtuni, cutremure, toate astea s-au înmagazinat de când eram mic. Iar ideea de plecare, de evadare din locul ăsta, m-a persecutat întotdeauna şi m-a şi entuziasmat, încât pe la 14 ani am plecat la Marea Neagră, la Constanţa, ca să trec… să ajung în Hawaii, […] pentru că văzusem nişte filme unde totul [acolo] era un rai: femei cu colane de flori care dansau şi erau superbe, bărbaţi superbi şi romantici, marea era foarte albastră, munţi de flori, toată lumea cânta şi dansa. Şi mă vroiam în rai. Nu ştiu dacă voi ajunge vreodată în raiul religios, dar deocamdată pentru mine raiul a fost aşa.
Am ajuns acolo [la Constanţa]… Se sfârşise Războiul Al Doilea Mondial şi erau trupe sovietice peste tot, portul era foarte păzit, nu puteai să intri în el. Şi atunci am intrat şi am spus nişte poezii – că începusem să spun poezii şi să spun poveşti – şi am fost acceptat să fac parte din echipa de teatru a Sindicatului <Dezrobirea> al muncitorilor de port Poşta 21. Am lucrat la ciment, la cherestea, la fag fiert, la butoaie cu carne venită din America, de cămilă, la ciment. Am avut în vertebrele de la gât în jos găuri de la soda caustică, pentru că cimentul se cară cu spinarea. Şi în felul acesta aveam nişte bani şi puteam să intru în port şi să mă urc pe nişte vase în care, într-o zi, speram că am să plec, cu unul din ele.”
„Ideea de a evada de-aicea a fost frântă”
„A venit un vas care se numea Examiner, american. Când a venit la dana 32 – era dana cea mai adâncă – puteai să pui piciorul de pe ţărm pe el. […] Acolo m-am băgat, într-un hambar, unde s-a făcut un anunţ pe care nu l-am înţeles în limba în care a fost făcut, s-a făcut al doilea anunţ, mai târziu… După [aceea] am fost prins, din hambarul ăsta, nr. 5, care era populat cu nişte saci făcuţi stive. […] Fiind minor, nu m-au condamnat, aveam 14 şi jumătate [în 1946].
Şi m-a luat la el acasă căpitanul portului. Avea doi copii şi spunea că să-i învăţ şi pe ei ce ştiam eu atunci. Sigur că situaţia mea era disperată, ideea de a pleca, de a evada de-aicea a fost frântă definitiv. Nişte gânduri negre… citisem Sărmanul Werther [Suferinţele tânărului Werther], citisem Viaţa lui Eminescu, citisem cărţile lui Thomas Mann… înainte de a pleca în această călătorie iluzorie, fantastică şi de o stare de aventură care putea să stârnească râsul oricărui scriitor, oricărui om aşezat cu mintea – dar eu n-aveam mintea aşezată. S-a întâmplat că mi-a venit ideea unui sfârşit aşa… voluntar, cum s-ar spune, să fiu mai clar, unei sinucideri, că n-are rost să mai trăiesc. Dar căpitanul ăsta de port a simţit în mine ceva şi când am plecat spre isprava asta, s-a ţinut după mine, nu ştiu cum a intrat în posesia adresei părinţilor mei, a venit tata şi m-a luat şi m-a întors… aventura a ţinut un an de zile. Acolo am primit primele încrustări mintale şi sufleteşti, ca existenţă umană. A fost un an care m-a maturizat mai mult decât dacă n-aş fi făcut treaba asta – nu sfătuiesc pe nimeni să încerce aşa ceva!… După asta mi-am continuat şcoala, anii au trecut…”
„Un apetit insaţiabil” pentru teatru
„N-aveam bani şi la Ploieşti, unde e acum Teatrul de Stat din Ploieşti, WC-ul era făcut pe o latură, jos, pe pământ; erau ferestrele şi WC-ul era jos, pentru publicul care avea nevoie. De obicei un geam era deschis şi-mi aduc aminte că la un spectacol – are şi balcon teatrul ăsta – într-o seară, când a venit un teatru din Bucureşti, era atât de mare aglomeraţia, încât au fost chemaţi jandarmii cu caii şi dădeau lumea, cu pieptul cailor, înapoi. O sete de a vedea [teatru], fantastică! Iar teatrul din Bucureşti era fascinatoriu. Nu era Teatrul Naţional, nu! A venit un teatru care a fost condus de Ion Iancovescu. […] Şi ca să pot să intru, am intrat prin WC, pe acea fereastră. Erau două laturi de pisoar – era WC de bărbaţi – şi sigur că laturile astea au prins un fel de miros, un fel de jeg, un fel de… acizi de-ăştia, de urină şi aşa mai departe. Eu am intrat în aceste două plăci, m-am măzgălit pe dreapta şi pe stânga şi pe spate şi aşa, măzgălit, şi cu mirosul ăsta de WC, penetrant şi total neplăcut, m-am dus la balcon. Şi acolo am stat un sfert de oră, după care am fost scos afară, pentru că puţeam îngrozitor!…
Şi iar m-am dus, tot pe-acolo, şi am intrat şi am stat în spatele parterului, la cinci metri de ultimul rând. Dar atunci l-am văzut prima oară pe Puiu Iancovescu care era fantastic! Juca un rol, nu-mi amintesc nici numele piesei, dar juca un fel de escroc. […] Pe urmă am văzut nişte spectacole cu Vraca la care primul lucru m-a fermecat violoncelul din gâtul lui. […] Toate astea… s-au strâns în mine şi m-au făcut pofticios, mi-au deschis un apetit insaţiabil! Au creat în mine un fel de bulimie, de a nu mă sătura. Şi atuncea s-a născut, pe căi misterioase, înlăuntru, zi şi noapte, în somn, în vise, în ambiţie, ziua să devin şi eu aşa ceva.”
Unde este „emoţia de a veni la teatru”?
„Când am început eu teatrul, primele două-trei rânduri erau îmbrăcate în blănuri, în hanine negre şi miroseau a Arpège. Astăzi vin oamenii în blugi, fără emoţia că vin la teatru. La Teatrul Naţional, acum 50-60 de ani… nu vorbesc de 80 de ani 100 în urmă, când se făceau balurile şi când femeile făceau economie ca să-şi facă o rochie o dată pe an, ca să meargă la balul Teatrului Naţional, că se coafau două săptămâni, se spălau patru săptămâni şi, ce să spun, era aşa… S-a schimbat astăzi; astăzi se intră la teatru cum intri la Mega Image să cumperi cârnaţi! Emoţia de a veni la teatru… Cred că şi actorii sunt de vină, pentru că nu întotdeauna spectacolele în care au jucat au ştiut să facă diferenţa între capacitatea de a-i uimi pe cei din sală… Pentru că, dacă joci sub credinţa… dacă unul din sală poate să spună: <Eu joc mai bine ca ăsta>, în clipa aceea ai pierdut! Trebuie să-l depăşeşti pe cel din sală, trebuie să-l uimeşti, trebuie să arăţi nu că el e infirm, ci că tu eşti posesorul a ceva care nu se găseşte chiar în oricine… […]
Şi a mai apărut ceva: a apărut o şcoală de regie care spune că tot ce a fost, n-a fost ceva grozav şi că de 2000 de ani se intră pe uşă, iar acuma el [regizorul] vrea să bage actorii [prin altă parte]… E frumos când îi bagă pe fereastră, dar vrea să-i bage pe horn sau să iasă din beci, din pământ. Pentru că asta e o noutate, ce e aia să intre pe uşă? Că de 2000 de ani se intră pe uşă! Vedeţi?… Şi se găsesc şi cronicari care să accepte ideea asta… Nu se poate! Îşi permit, de exemplu, să îl <ajusteze> pe Shakespeare sau îşi permit să aducă reparaţii mari operelor lui Molière – care e în Areopagul mondial al geniilor – şi n-au nevoie de cârja unui regizor român sau de cârja unui gânditor român. El trebuie jucat în valoarea lui, pentru că el moralizează [lumea] de 500 de ani!”
[Interviu de Octavian Silivestru, 2011]
