Interviu realizat de Alexandru Balaci
Despre admiterea în Ministerul de Externe, în perioada comunistă
Biografie:
Născut la 13 august 1941, în comuna Pogăceaua, județul Mureș
Școala elementară și liceul în orașul Târgu Mureș
1959 – 1964: Facultatea de Drept a Universității București
1964 – 1966: Institutul Diplomatic (Cursul postuniversitar de Relații internaționale de pe lângă Universitatea București)
1966: intră în Ministerul Afacerilor Externe, cu gradul de atașat
1966 – 1971: activează în Administrația Centrală a MAE
1971 – 1979: Ambasada României la Roma, secretar 3 apoi secretar 2
1979 – 1984: secretar 1 în MAE, desk: Italia
1984 – 1987: Ambasada României la Paris, secretar 1
1987 – 1990: MAE, front-desk: Franța
1990 – 1994: Ambasada României la Roma, consilier apoi ministru consilier
1994 – 1995: MAE: director pentru Europa Occidentală
1995 – 1998: MAE: director general pentru Europa și America de Nord
1998 – 2002: Ambasador al României la Budapesta
2022 – 2004: MAE: director general pentru Asia, Africa și America Latină
2004 – 2005: Ambasador al României în Lituania și Letonia, cu reședința la Vilnius
2005: pensionare
B.A: (…). Ați dat un examen pentru admiterea în Ministerul de Externe? Ați urmat un curs în urma examenului?
P.C : Da, bună întrebare! Deci examenul nu mi-a asigurat intrarea directă în Ministerul de Externe. Am urmat un curs de 2 ani, despre care am mai făcut referire, care, de asemenea, mi-a lăsat amintiri pozitive. De ce? Privind astăzi în urmă, era un curs deschis la minte, open-minded, cum ar veni. Țin minte că aveam o materie de limbă și literatură română, ținută de profesorul universitar Alexandru Piru, pe care specialiștii îl cunosc. Aveam o materie de sociologie care până atunci era la index. Era doar filozofia marxist-leninistă. Aveam cursuri de stenografie, dactilografie, cursuri de conducere auto și mai știu eu ce, Drept Internațional, bineînțeles, Relații internaționale. Și acest curs, la care eram circa 80 de persoane pe an, era al 3-lea an de când cursul exista și după aia cred că a mai existat 1 an, până când a fost satisfăcut necesarul de cadre.
B.A: Cadrele, profesorii care v-au îndrumat și v-au pregătit la acest curs au fost foarte bine pregătiți?
P.C : Fără îndoială! Îmi aduc aminte de profesorii Dinu Giurescu la Istorie și Virgil Cândea. Am aflat și lucruri care oarecum m-au surprins. Am aflat că, în fine, valori despre care nu vreau să dau nume, erau răsturnate. Vlahuță era privit altfel. Filosofia era privită prin adevărații ei parametri. Cu René Descartes, cu Vilfredo Pareto, cum înainte totul se reducea la materialismul dialectic și la Marx și Lenin, marxism-leninism, la Karl Marx și F.Engels. Deci era un curs. Mă întreb și acum și nu știu cine a conceput un curs burghez, între ghilimele, pentru că m-am uitat înainte de a veni la dvs. în emisiune, pe examenele care le-am dat la terminarea cursului, sunt foarte pe linie. Dar aceste materii pe care vi le-am precizat n-au figurat la examen. La examen a figurat istoria României și a țărilor socialiste, istoria țărilor burgheze, filozofia marxist-leninistă. Deci, oarecum, examenele erau pe linie. Deci era o de dublare dacă vreți.
B.A: Am înțeles. Și după ce ați finalizat cursul, ați fost încadrat direct în Ministerul de Externe?
P.C: Da, am fost încadrat direct în Ministerul de Externe. În toamna lui 1966 mi-au dat locuință deși nu eram încă căsătorit. Bine… ne-a dat niște locuințe la comun, la etajul 10, la ultimul etaj din blocurile nou construite, dar eu eram fericit și așa nu mai stăteam la cămin ca înainte. Copilul, băiatul meu, s-a născut în acea locuință de la etajul 10, la comun. Despărțit printr-un perete de placaj locuia un alt coleg de la minister care îi suporta plânsetele și îi făceam baie în bucătăria (comună) ș.a.m.d. Deci era greu pentru toată lumea în anii aceea. Veneau după război, după spolierea economică a României de către prietenii de la Răsărit ca urmare a despăgubirilor de război, și încet-încet a fost mai bine. Până când din nou au început necazurile cu plata împrumuturilor.
B.A: Cum arăta Ministerul de Externe când ați intrat și care era atmosfera?
P.C : Atmosfera? În primul rând, avea un sediu nepotrivit, pe bulevardul Republicii 33, iar toți oaspeții străini care veneau se mirau când vedeau acel sediu. Și, până la urmă, sigur că da, s-a mutat în locul unde este actualmente Guvernul și de acolo a plecat în sediul actual care și acesta este nepotrivit. Un Minister de Externe, cred eu, trebuie să aibă o anumită prestanță. Cam în toate țările pe unde am fost erau clădiri frumoase, istorice. Va veni și rândul lui. Nu stau eu astăzi să fac propuneri. Deci atmosfera în Ministerul de Externe în 1966 era destul de nesigură. Începuseră o anumită purificare a cadrelor și ”obuzele”, cu ghilimelele de rigoare, cădeau peste tot în jurul meu. Colegi de-ai mei au fost dați afară, e adevărat. Acuma, privind în urmă, îmi dau seama că purtau nume destul de sonore, ale unor ale unor persoane dinainte de război, dintre cele două războaie mondiale, numele unor editori, nu vreau să dau nume și alte persoane cunoscute.
Era un coleg, familia lui făcuse cerere să plece în Canada și a fost dat afară și el. Cred că și persoanele de etnie evreiască fuseseră date afară deși mai rămăseseră câteva persoane cu nume românești. Nu stau să dau din nou nume dar marea majoritate plecaseră. Plecaseră oameni care aveau profesii neumaniste, dacă vreți, doctorii…. Se spune că „tovarășii” , în ghilimele, ar fi zis să se ducă să vindece oameni, să nu piardă timp în Ministerul de Externe. Nu știu dacă este adevărat sau nu, vă spun ceea ce auzeam noi atunci. Inginerii începuseră să nu mai fie foarte bine priviți în diplomație. De asemenea, diplomații formați la „școala muncitorească de diplomație”, fiindcă a existat și o asemenea școală, au plecat în marea lor parte. Dar chiar dacă nu toți, au rămas câțiva. Au început să plece și cei cu studiile în Uniunea Sovietică. Au rămas și acolo, câțiva, au rămas. Cred că, în ultima parte a guvernării comuniste a lui Nicolae Ceaușescu, plecaseră cam toți cu studiile la Moscova, care au revenit după 1989, care mai erau în formă fizică.
B.A: Dar ați întâlnit și cazuri cu colegi din minister care, cu toate că nu aveau studiile finalizate, au fost obligați să-și definitiveze studiile ca să continue? Sau știți dacă au fost dați afară?
P.C : Sincer să fiu nu știu dacă aveau sau nu studii. Nu cred că Ministerul de Externe îi obliga să-și definitiveze studiile, mai degrabă, așa cum cunosc eu, îi dădeau rapid afară dacă nu aveau un spate, pentru că exista și atunci această practică. Țin minte că unul din colegii noștri era fiul unui prim-secretar de județ ș.a.m.d. Dar, în general, era nevoie să ai studiile completate. Fără îndoială.
B.A: Erau oameni capabili. Ca să afirmăm, avea ministerul nevoie de oameni capabili și oameni cu studii ?
P.C : Cred că da, cred că da. Adică sunt sigur că da și vă spun acest lucru inclusiv datorită modului în care și-a pregătit cadrele, care ulterior, după 1989, spun oarecum cu mândrie, generația mea, din „cei 10” în ghilimele care au fost selectați, au ajuns miniștri. Eu nu m-am băgat în politică și toată cariera mea a fost profesională. Dar cine a dorit a intrat în politică. Cred că Teo Meleșcanu nu se supără pe mine dacă îl citez. Gheorghe Tinca, care a fost și el unul din „cei 10”, ministru al Apărării și mulți alții. Au fost toți oameni selectați pe merit, pe merite și pe competențe, inclusiv de la intrarea în facultate și ulterior în Institutul Diplomatic și pe urmă în Ministerul de Externe. Și cred că acești oameni și-au dat contribuția, concursul, la ceea ce a fost bun și pozitiv. Și au fost destule în politica externă românească dinainte de 89 și de după 89!
B.A: În Ministerul de Externe ați avut oportunitatea să îl cunoașteți și pe Mircea Malița, bănuiesc.
P.C : Da, chiar țin minte. Îmi aduc aminte o scenă de la o recepție la care Nicolae Ceaușescu era prezent. Mircea Malița nu mai era în Ministerul de Externe, cred că era ministrul Învățământului și eram lângă ei. Nicolae Ceaușescu l-a prezentat elogios pe Mircea Malița, spunând „iată un tânăr ministru”. Era tânăr la vremea respectivă, foarte capabil și, într-adevăr, Mircea Malița făcea parte din acei intelectuali echilibrați, alături de Valentin Lipati și alți câțiva care au fost acceptați de regim și Dinu Giurescu și mulți alții care au știut să-și aducă contribuția, fără să exagereze în niște lucruri care nu mai erau credibile dacă nu erau prezentate echilibrat.
