Ecaterina a II-a a Rusiei sau Ecaterina cea Mare (1729-1796) este consemnată de istorie ca o figură puternică, necruțătoare chiar. A reușit să scoată Rusia din negura feudalismului și precarității și să facă din ea una dintre cele mai mari puteri ale lumii. A reușit să extindă teritoriul Rusiei cu 300 000 de kilometri pătrați, să reorganizeze zeci și sute de provincii și orase, să gândească și să pună în practică reforme care i-au asigura renumele în istorie.
Context
Ecaterina cea Mare, viitoarea țarină a Rusiei, a venit pe lume pe 21 aprilie 1729, la Stettin, în Polonia de astăzi. A fost fiica unui general prusac, Cristian August, Prinț de Anhalt-Zerbst, și a Johannei Elisabeth de Holstein-Gottorp. Numele primit la naștere a fost Sophie Augusta Fredericka. Mama ei, Johanna, care avea numai 16 ani la acel moment, și-a întâmpinat cu dezamăgire primul copil. Dragostea ei va fi dăruită, pătimaș, fiului său mult dorit, Wilhelm Christian, născut 18 luni mai târziu, transformându-se treptat în obsesie pe parcursul celor 12 ani ai scurtei lui vieți marcate de boală. Singură mărturisește în memoriile sale: „Eu eram copilul tolerat și deseori mustrat cu o mânie și cu o brutalitate nemeritate. Simțeam toate aceste lucruri, fără a le înțelege însă foarte bine motivele”.
După moartea fratelui ei, Sofia a intrat în atenția mamei ca motiv al tuturor ambițiilor ei, concentrate în jurul ideii de măritiș avantajos. Prin favorizarea celui de-al doilea copil, Johanna își pusese deja amprenta asupra caracterului fetiței. Se va vedea mai târziu, când Ecaterina, aflată la apogeul puterii sale, își va dori supunerea lor, dar și să găsească acea căldură ce îi lipsise de la mama ei. Învățase de copil, când era umilită și jignită, să nu înfrunte direct, ci sub masca unei sfieli să își parcurgă netulburată planurile. Poate fi o explicație pentru succesele ei ulterioare de politică externă, dar și pentru numeroasele legături amoroase pe care nu s-a sfiit să le aibă.
Ducele de Buckingham, ambasadorul britanic în Rusia în perioada 1762-1765, a schițat perfect portretul Ecaterinei – „Poate cea mai potrivită descriere a ei ar fi că este, deopotrivă, femeie și împărăteasă.”
Drumul spre tron
Cu ajutorul guvernantei sale, Ecaterina (Sophia atunci) își desăvârșeșe educația, din care nu lipseau studiul limbii franceze, scrierea dar un „umor viu”, inteligent. La 1 ianuarie 1744, este chemată la Curtea Imperială din Rusia de împărăteasa Elisabeta I. Convocarea Sophiei avea drept scop evaluarea întâlnirii dintre moştenitorul împărătesei, Peter-Ulrich ( fiul surorii sale, Anna), şi tânara prinţesă, în vederea căsătoriei. Ajunsă în Rusia o cucerește pe împărăteasă, dar și Curtea și supușii, învață limba rusă, învață cum este religia ortodoxă și, în scurt timp, manierele rusești le iau locul celor nemțești. Citește opera unor filosofi ca Voltaire, Montesquieu. Interesul Ecaterinei pentru Iluminism avea să constituie un aspect important al domniei sale. La 28 iunie 1744, dată stabilită de împărăteasa Elisabeta I, Sophia se converteşte la religia ortodoxă, când primeşte şi prenumele de Ecaterina, care este şi prenumele mamei împărătesei Elisabeta.
Urma căsătoria. „Cu cât se apropia mai mult ziua nunţii mele, spunea ea, cu atât mai melancolică deveneam. Inima îmi spunea că această căsătorie nu-mi va aduce fericirea”. Se căsătorește cu Marele Duce Petru pe 21 august 1745. Până în 1762 trăiește ani grei la Curte. Era izolată și nesigură, iar Petru se purta foarte urât cu ea. În plus, mama ei fusese descoperită ca fiind agentul lui Frederick cel Mare și a fost nevoită să părăsească Rusia. Ecaterina descoperă atunci adevărata Rusie, barbară și crudă. Cu soțul ei a avut, de la început, o relație proastă și era încă virgină după opt ani de căsătorie. Bărbatul suferise de varicelă chiar înainte de nuntă, boala îi lăsase semne pe față, iar tânăra îl găsea dezgustător.
Pe 20 septembrie 1754, după nouă ani de căsătorie, Ecaterina naște un băiat, pe Pavel Petrovici, despre care s-a spus că ar fi fost copilul lui Serghei Saltîkov, un șambelan de la curte. După ce îl aduce pe lume, nu i se permite să îl vadă, bebelușul fiind dus în apartamentele împărătesei Elisabeta. Pe 9 decembrie 1758 prințesa aduce pe lume o fată, care a primit numele de Anna și despre care se crede că l-a avut ca tată pe contele polonez Stanislaw-August Poniatowski.
Între timp, Petru al III-lea devine împărat și își izolează soția într-un apartament al Palatului de Iarnă, iar el se instalează cu amanta sa, Elisabeta Voronțova, în apartamentele imperiale. Ecaterina, însărcinată din nou, de data asta cu Grigori Orlov, aduce pe lume la 11 aprilie 1762, un băiat, care a fost încredințat unor rude ale unui servitor devotat.
Lovitura de stat
Tot în 1762, Ecaterina este închisă în fortăreaţa de la Schlusselburg, dar eliberată repede pentru a se evita un scandal. Ecaterina își dă seama însă din incident că singurele ei variante erau tronul sau închisoarea. „Ferocitatea barbară şi dementă a lui Petru al III-lea făcea destul de verosimile intenţiile sale de a-şi suprima nevasta”, va scrie Berenger, însărcinatul cu afaceri al Franţei.
Pericolul devenise vizibil, iar toţi cei apropiati Curtii Imperiale se gândeau la o soluţie – revoluţia de palat. În zorii zilei de 28 iunie 1762, Ecaterina, care se afla la Peterhof, pleacă spre Sankt-Petersburg.
În faţa regimentului Imailovski şi apoi a celorlalte regimente, contele Kirill Razumovski o proclamă pe Majestatea Sa, împărăteasa Ecaterina, suverană unică şi absolută a întregii Rusii.
Duminică, 30 iunie 1762, Ecaterina îşi face o intrare triumfală la Sankt-Petersburg, salutată de focuri de artilerie şi de aclamaţii însufleţite. Petru al III-lea, chiar în dizgraţie şi închis, reprezintă o ameninţare permanentă pentru tron. La 6 iulie, ţarul este asasinat de prietenii împărătesei. Pe 7 iulie ea face public un manifest în care spunea că ţarul Petru al III-lea a suferit o violentă colică hemoroidală, care i-a pus capăt vieţii.
Domnia și reformele
Încoronarea a avut loc repede, pe 22 septembrie, la Moscova. Ecaterina nu avea timp de pierdut. Trebuia să consolideze statul. Convoacă Duma la Palatul de Vară și constată că situația financiară era deplorabilă, iar informațiile primite vor da naștere unor proiecte care aveau să schimbe complet fața Rusiei. Ia repede măsura înfiinţării unei bănci de emisiune, care imprimă hârtie-monedă în funcţie de cerinţele trezoreriei imperiale.
În 1763 a fondat un azil pentru copii orfani, o școală pentru moașe, un institut de igienă populară și unul pentru fiicele de nobili, a adus muncitori germani să cultive pământurile Ucrainei și cele din zona Volgăi, a chemat în Rusia medici, stomatologi, arhitecți, ingineri, meșteșugari și a înființat Academia de Științe. O epidemie de variolă care a făcut ravagii în țară a determinat-o pe împărăteasă ca în octombrie 1764 să-și facă vaccinul antivariolic, dând astfel un exemplu întregii țări.
Printre reformele sale:
- Reforma administrativă: Ecaterina a divizat Rusia în gubernii (provincii) și a numit guvernatori pentru fiecare gubernie. Acești guvernatori au avut autoritatea de a colecta impozite și de a menține ordinea.
- Reforma educațională: Ecaterina a fondat mai multe instituții de învățământ, inclusiv Universitatea din Moscova, cu scopul de a îmbunătăți nivelul de educație al populației ruse.
- Reforma judiciară: Ecaterina a creat un sistem judiciar independent și a interzis tortura în procesele judiciare.
- Reforma economică: Ecaterina a încurajat dezvoltarea economiei ruse prin construirea de noi fabrici și întreprinderi.
Ambasadorii imperiali de la Roma, Paris, Amsterdam și Londra au fost instruiți să caute și să cumpere mii de opere de artă în numele ei și, astfel, între 1764 și 1781 Ecaterina cea Mare a achiziționat șase colecții importante de artă: cele ale lui Johann Ernst Gotzkowsky, Heinrich von Brühl, Pierre Crozat, Horace Walpole, Sylvestre-Raphael Baudouin și, în cele din urmă, în 1787, colecția lui John Lyde-Brown, aducând astfel în Rusia lucrări ale unor mari maeștri precum Rembrandt, Rubens, Tițian, Rafael, Tiepolo, van Dyck și Reni. Corespondase cu Voltaire timp de cinsprezece ani, pâna la moartea acestuia, și din dorința de a fi demnă de elogiile lui. Voia să guverneze ferm, după idei liberale.
După moartea lui Voltaire, la 30 mai 1778, Ecaterina reuşeşte să achiziţioneze biblioteca acestuia, care va ajunge la Ermitaj, alături de biblioteca lui Diderot. În 1766 prezintă în faţa Senatului propria operă, Nakazul, sau Instrucţiune în vederea elaborării unui Cod al legilor.
În primăvara anului 1767, după mai multe discuţii în Dumă cu privire la titulatura pe care Ecaterina ar trebui să o poarte, „Ecaterina cea Mare”, „Preaînţeleapta”, „Mama Patriei”, titlul de Ecaterina cea Mare întruneşte cele mai multe sufragii. Ea se preface iritată, dar, de fapt, îi place această titulatură.
Politica externă
Imediat după venirea pe tronul Rusiei, ambasadorul Franţei la Sankt Petersburg, Louis Auguste Le Tonnelier de Breteuil, raporta că „împărăteasa nu pare a nutri nici o intenţie de a conduce treburile ea însăşi”. Aprecierea a fost corectă, în sensul că Ecaterina nu era interesată de o diplomaţie personală de tipul celei promovate de regele Ludovic al XV-lea (Secret du Roi).
În timpul domniei Ecaterinei cea Mare, Rusia a devenit una dintre marile puteri ale Europei, cunoscând una dintre cele mai mari expansiuni teritoriale din istoria sa modernă, una dintre ”rețete” fiind crearea sau atragerea unor persoane-cheie. La începutul domniei, împărăteasa a acţionat prin canalele stabilite de Colegiul de Afaceri Străine (organul consultativ pe probleme de politică internă a Imperiului Ţarist). Dar împărăteasa punea des întrebări colegiului. Pe măsura ce Ecaterina câştiga încredere şi experienţă, ea se simţea tot mai înclinată să intervină în consiliul ataşat Curţii imperiale, în 1769, şi prin intermediari individuali de încredere.
Rolul de ministru de externe, deși nu era oficial, i-a revenit la început lui Nikita Panin, care s-a arătat un ardent păstrător al alianţei încheiate cu Prusia. Când Imperiul Țarist a rupt alianţa cu Prusia în favoarea rivalilor lor austrieci, în 1781, Panin şi-a pierdut complet influenţa.
A urmat contele I.A. Osterman, vicecancelar din 1775 până în 1776. Ca succesor al lui Panin, Osterman a menţinut politica francofobă printr-un parteneriat neoficial, dar foarte eficient, cu Sir John Goodricke din Marea Britanie. Prin anii 1780, cariera de diplomat al lui Osterman a intrat deja în declin. Figurile centrale ale politicii externe ruse din anii 1780 au fost Alexandr Bezborodko (cancelar imperial între 1797 şi 1799 şi principalul arhitect al politicii externe ruse după moartea lui Panin) şi Grigori Potemkin (Preşedintele Colegiului de Război între 1774 şi 1791 şi arhitect al expansiunii teritoriale a Rusiei în sud). Cei doi au acţionat ca o alianţă neoficială bazată pe respect reciproc.
Printre cei mai importanţi amabasadori ai Ecaterinei: prinţul N.I. Repnin supranumit despotul şi opresorul polonezilor, Bulgakov, care a acţionat în Constantinopol până când încarcerarea sa în castelul de la Şapte Turnuri a marcat declaraţia de război a turcilor faţă de Rusia, în 1787.
Prinţul Goliţân, care avea o largă cultură generală, fiind autorul unui tratat erudit în arte decorative, a reprezentat-o pe împărăteasă la Viena. Goliţîn nu a servit împărătesei doar ca intermediar în relaţia ei cu filosofii iluminişti, dar şi un om de încredere avertizat de dinainte de Ecaterina, de existenţa unor planuri de neutralitate armată. În ianuarie 1772, Ecaterina semnează o alianţă secretă cu Frederic al II-lea al Prusiei şi Joseph al II-lea al Austriei. Tema principală era împărţirea Poloniei. Rusia anexeaza oraşele Polozk, Vitebsk, Orşa, Moghilev, Mstislawl, cu un total de 1.600.000 locuitori. Tratatul definitiv se semnează la 5 august la Sankt-Petersburg.
Țarina îşi doreşte apoi Crimeea, accesul în Caucaz şi în bazinul Dunării, liberă navigaţie pe Marea Neagră.
În iulie 1774, după şase ani de război cu Turcia, se semnează Tratatul de pace de la Kuciuk-Kainargi. Prin acest document, Rusia obţine fortăreţele de pe malul Mării Azov, protectoratul asupra Hanatului Crimeii, Kabarda şi stepa dintre Bug şi Nistru, accesul la Marea Neagră şi la Marea Egee, o despăgubire de război de patru milioane şi jumătate de ruble şi dreptul de a veghea asupra libertăţii religioase a supuşilor creştini ai sultanului.
La 21 iulie 1783, ţarina anunţă anexarea Crimeii. Rusia controla Marea Neagră.
Netolerând asta, în 1787, sultanul somează Rusia să restituie Crimeea . Ecaterina refuză. Anglia şi Prusia se declară de partea Porţii Otomane. În 1788, Suedia declară război Rusiei. La 3 august 1790, la Varela este semnat un tratat de pace între Rusia şi Suedia. Rusia nu va ceda din teritoriile sale, însă va recunoaşte noua formă de guvernământ din Suedia.
În ianuarie 1792, la Iaşi, este semnată pacea dintre Rusia şi Turcia. Tratatul lasă Rusiei întregul teritoriu situat între Bug şi Nistru, recunoaşte oficial că regiunile Crimeea şi Otsakov sunt ruseşti şi confirmă acordurile de la Kuciuk-Kainargi. În ianuarie 1793, se duc din nou discuţii între Rusia şi Prusia în vederea unei noi împărţiri a Poloniei-Rusia ia regiunile Vilnei, Minskului, Kievului, Volhînia şi Podolia.
Personalitatea și viața privată
Personalitatea şi caracterul Ecaterinei cea Mare au impresionat pe mulţi dintre contemporanii săi, dar și posteritatea. Era foarte inteligentă, poseda un talent natural de a administra şi guverna, o energie neobosită şi o voinţă de fier. Ecaterina cea Mare a avut şi slăbiciuni, dar și defecte. Hotărârea o făcea adesea să devină nemiloasă, ambiţia devenea orgoliu. Buna comunicare se transforma deseori în propagandă și chiar minciună. Chiar şi admiratorii ei observau uneori că nu avea compasiune pentru oameni.
A fost însă tenace, muncitoare și serioasă, fie că era vorba de răscoala lui Pugaciov sau de corespondenţa ei cu Voltaire, împărţirea Poloniei sau ultimul ei articol pentru un ziar. La fel de faimoasă precum realizările ei a fost și lista iubiților ei. A fost complet independentă sexual, ceea ce a declanșat o serie neîntreruptă de zvonuri false despre viața ei intimă, lansate chiar de inamicii ei invidioși și geloși.,Au făcut parte din viața ei intimă generali de armată cu influență, amirali și favoriții ei nobili. I-a transformat în iubiții ei, cu scopul obținerii unor favoruri care să îi consolideze puterea. I-a răsplătit cu cadouri, titluri și proprietăți. În ultimii ani ai vieții, sănătatea slăbită și îngrijorarea față de evenimentele revoluționare din Franța și Polonia au contribuit la transformarea țarinei. A devenit ultraconservatoare, a încercat să suprime francmasoneria și a impus o cenzură strictă asupra cărților și ziarelor străine.
În anii 1790, declinul ei s-a accelerat. Se îngrășase și mobilitatea i s-a diminuat din cauza reumatismului și a ulcerelor varicoase, apoi a suferit un atac cerebral după care nu și-a mai revenit pe deplin. Ecaterina cea Mare a murit în seara zilei de 6 noiembrie, la Palatul de Iarnă, la vârsta de 67 de ani. A fost succedată la tron de fiul său, Pavel I. (Autor : Alexandru Balaci)
Bibliografie:
https://www.britannica.com/biography/Catherine-the-Great
Personalitatea şi caracterul Ecaterinei cea Mare
