Teatrul, „o instituţie miraculoasă”…

Actorul Damian Crâşmaru (III)

„Eu mereu spun că actorii sunt îngeri care au greşit acolo, sus, şi au fost trimişi aici ca să facă penitenţă, pentru că n-au ştiut să se poarte acolo. Şi când şi-au plătit conturile, sunt luaţi înapoi.” Dacă ar fi aşa cum îi plăcea să spună, înseamnă că în 2019, la 88 de ani, Damian Crâşmaru şi-a terminat de <plătit conturile> jucând mai mult de o jumătate de veac pe scena Teatrului Naţional. Şi-a <făcut penitenţa> din plin, întruchipând zeci de roluri şi aducând bucurie mai multor generaţii de spectatori. Apoi, s-a dus să-şi întâlnească îngerul-pereche, actriţa Carmen Stănescu, plecată acolo, sus, cu un an înaintea sa.

„Tu nu poţi să fii actor decât la Naţional”

„La Teatrul Municipal, Lucia Sturdza Bulandra a vrut foarte mult să mă ia şi am fost angajat două săptămâni. Dar între timp fusesem repartizat la Teatrul Naţional. [La Municipal] am şi intrat în scenă, am prezentat un spectacol… Asta a fost singura mea activitate la Teatrul Municipal, am prezentat nu ştiu ce era, un festival, şi mi s-a făcut un costum special şi doamna Lucia Sturdza Bulandra mi-a spus: <Dumneata să intri acolo, că eşti aşa şi aşa şi aşa…> Sigur că nu era o creaţie [prezentarea mea]…

Şi după două săptămâni m-a luat Teatrul Naţional… pentru că Ion Finteşteanu mi-a spus aşa, maestrul meu: <Tu nu poţi să fii actor decât la Naţional, pentru că repertoriul pe care trebuie să-l joci tu nu-l are niciun teatru decât Teatrul Naţional>. Şi acum vă spun: eu, 40 de ani – că am 60 de ani de teatru – n-am jucat decât teatru clasic. Rar când am jucat o piesă modernă. În ultimii 20 de ani <am dat-o şi pe dreapta şi pe stânga>, pentru că în ultimii 20 de ani nu prea se mai pun la Teatrul Naţional piese uriaşe, grele, clasice. […] Eu am avut spectacole în care am jucat de 1000 de ori, am avut spectacole în care am jucat de 700 de ori, am avut spectacole în care am jucat de 490. Azi, când se fac 200 [de spectacole] în 10 ani, e mare lucru! S-a schimbat mult în defavoarea teatrului… În primul rând că noi jucam matinee, noi în fiecare săptămână aveam deplasări, un actor făcea 10-14 spectacole pe săptămână. Cum, dom’le?! Simplu: sâmbătă aveam două, duminică trei, uneori şi patru. Între timp, jucam câte două la Alexandria, la nu ştiu unde, la cutare, aici, şi se adunau. Ei, nu era televiziunea [aşa răspândită] atunci, de [perioada despre care] vă vorbesc eu, era numai radioul.”

„Damian, când joacă, moare puţin…”

„Teatrul Naţional, după ce a fost bombardat, la sfârşitul Războiului Al Doilea, s-a refugiat la Sala Comedia. Să ştiţi că la sala asta a Comediei au fost nişte spectacole uriaşe ca idee, ca montare şi au fost uriaşe pentru că au avut pe scenă nişte mari valori umane-actoriceşti! […]

La orele 10 începeau repetiţiile. La 9.30 aproape tot ansamblul de 100 şi ceva de oameni era pe culoar. La repetiţie intrau 15, 20, 8, 4, cum era distribuţia. Ceialaţi actori se duceau prin sală, prin loji, stăteau o oră, două – astăzi nu mai există aşa ceva! […] Trebuie [ca actor] să <fierbi în sos>, că dacă stai acasă pierzi teatrul.

Seara… la Teatrul Comedia, stânga-dreapta, sunt două loji – <farfurii> le spuneam noi – erau ale noastre, ale actorilor şi ale direcţiei. Erau pline şi erau cu actori – astăzi nu există niciun loc pentru actori! Şi încă ceva: direcţia nu mai dă nicio invitaţie, nici în spectacole în care joci; adică, eu, care joc diseară şi vreau două locuri, nu mi se dau. […] E o jignire care se aduce celui care moare puţin pe scenă… Am avut un coleg, Iamandi, şi spunea aşa: <Damian, când joacă, moare puţin, în fiecare spectacol el moare puţin.> Mi-a plăcut, m-a măgulit, pentru că actorul – şi nu numai actorul, cel care lucrează pentru folosul celor mulţi – avea <să moară> pentru ăştia mulţi. E ceva care lucrează înăuntru, [un fel] de a se jertfi, e aproape ceva religios! […]

După ce jucam spectacolul, ne duceam la Capşa şi la Capşa veneau şi cei care stăteau pe dreapta-pe stânga şi începeau schimburile de idei, <mi-a plăcut scena aia>, <nu mi-a plăcut scena aia>… <acolo mi s-a părut prea tare, acolo…>, este un lucru foarte important.”

„Ce să caut eu în animalul ăsta?”

„Sanda Manu a pus D-ale carnavalului şi m-a distribuit în Nae Girimea, în bărbier. Până la bărbierul ăla eu am jucat filosofi, romantici, eroi, regi, prinţi, nebuni. Şi când m-a distribuit am început să plâng, zic: <Ce să caut eu în bărbierul ăsta, ăsta care pute tot, de la urechi până la picioare, ce să caut eu în mucii ăştia? Eu, care am jucat Einstein, care am jucat chestii de-astea deştepte, ce să caut eu în animalul ăsta care trăieşte ca un porc în nămol?> Şi tot aşa, supărat-supărat, după vreo 30 de zile mă prinde Carmen [Stănescu] aici, în bucătărie, stând pe scaun, cu nasul în jos. Zice: <Ce-i cu tine, de eşti aşa…?> Zic: <Ce să fie, Carmen dragă, uite, cu rolul ăsta mă chinuiesc… nu miros ca el şi el nu miroase ca mine, nu mă apropii, n-am timbrul lui, n-am gesturile lui, e un mitocan, e nespălat, e jegos… Nu pot! Are şorici… nu pot!> Carmen zice: <Mamă dragă, uite ce să faci tu: îmbracă costumul şi intră în scenă şi poartă-te ca acasă. Ai să ai un succes extraordinar, că eşti de o mitocănie!…>

Ajungem la premieră. Carmen în sală, lumea plină şi [pe scenă] mă anunţă un alt personaj: <Vine nenea Nae!> Şi <nenea Nae> a intrat în scenă. În momentul când am tras uşa şi am intrat în scenă, lumea a început să aplaude!… Acasă [Carmen îmi zice]: <Ai văzut, mă, că am avut dreptate? Ai îmbrăcat costumul, te-a aplaudat lumea!> … Vreau să vă spun că de comedie m-am apropiat destul de greu.”

„Mie mi-au dat rolul principal”

„Dragomir [din piesa Năpasta, de Caragiale] e altceva; am fost şi la Paris cu piesa, e dramă şi poate că a fost bine că am fost distribuit când era director Şerban Andrei. Adică, am jucat şi Caragiale… N-am avut atracţie spre Caragiale, cu toate că am mare admiraţie pentru felul cum a scris acest domn al teatrului, poate cel mai domn dintre domni, pentru că a fotografiat ce a fotografiat, cu perfecţiune, fără niciun fel de inducere în eroare, fără nicio dulcegărie, a fotografiat firul roşu al demagogiei, al inducerii în eroare, al minciunii şi aşa mai departe.

Într-o zi, am fost distribuit – şi atunci tot aşa, jucam eroi! – în Moralitatea doamnei Dulska. Asta este o autoare, Zapolska se cheamă, a fost actriţă în Polonia, de mare succes european şi a scris o singură piesă, piesa asta. Şi mie mi-au dat rolul principal, cum s-ar spune. Era cu Birlic, era şi fata lui Arghezi, Mitzura Arghezi… fata lui Duiliu Zamfirescu şi aşa mai departe. Adevărul e că era o distribuţie bună. Şi am început să jucăm. Era director [al Teatrului Naţional] Sadoveanu, Ion Marin Sadoveanu. Şi, venind la vizionare – eu trebuia să cânt la pian -, el s-a aplecat spre regizorul Sică Alexandrescu, zice: <El cântă la pian?> – pianul era înregistrat. Zice: <E formidabil, cum cântă!> Şi aşa mai departe…

Şi mi-a mers bine şi pe urmă am jucat foarte multe… Am jucat Castiliana de mai multe sute de ori. Şi o să vă spun cum jucam Castiliana [lui Lope de Vega]: luni, marţi, miercuri, joi, vineri, sâmbătă, la ora 3, de mi-a căzut şi vocea, dar ce nu mi-a căzut! Şi a fost nenorocire mare de tot, de atâta succes! Stăteau grămadă oamenii [la casa de bilete]…”

[Interviu de Octavian Silivestru, 2011]