Psiholog Emma Toader: Despre condiția jurnalistului român – Din câinele de pază al democrației s-a transformat într-un maidanez pricăjit, care scherlălăie după o coajă de păine
Meseria pe care o practici îți influențează personalitatea – avocații au tendința de a apăra, procurorii de a acuza, editorii de a corecta, artiștii de a crea, medicii de a salva, psihologii de a vindeca la nivelul minții și sufletului, jurnaliștii de a întreba, de a informa și a arăta nedreptățile, ne spune psiholog Emma Toader, specialist NLP (programare neurolingvistică) și autoarea cărții ”Porția de fericire”. Ea a explicat într-un interviu acordat agenției RADOR că atât jurnaliștii, cât și psihologii folosesc în munca lor cuvântul și a vorbit despre plusurile, dar și minusurile statutului de jurnalist, menționând faptul că este frustrant că jurnaliștii scriu despre drepturile tuturor, dar ei sunt primii care nu prea au drepturi.
Reporter: Aţi fost timp de 20 de ani jurnalistă. Acum sunteţi psiholog. Având această dublă experienţă, cum aţi trăit din punct de vedere psihologic, condiţia de jurnalist?
Psiholog Emma Toader: Orice meserie, orice job îți modelează personalitatea. Eu eram foarte timidă, dar, după douzeci de ani de muncă de jurnalist pe politic, pe Parlament, m-am transformat din rățușcă în lebădă.
Jurnaliștii și vorbesc de cei de teren, care aduc informația, sunt foarte muncitori, sunt ca albinuțele care aduc mierea în stup, totul într-o presiune a timpului. Și consumă multă adrenalină. Trebuie să aibă abilități de relaționare, de comunicare pe teren și de creativitate. Uneori, par agresivi sau intruzivi. De multe ori, însă, este un mecanism de apărare. Apoi, aproape tot timpul lor este la dispoziția redacției, lucru care duce, în timp, la epuizare.
Este o vocație frumoasă, dar solicitantă și, de obicei, după zeci de ani de practică, te simți stors ca o lămâie, mai ales în mediul privat, care mai devreme sau mai târziu te xepulzează. Mediul privat în general nu își dă sentimentul de stabilitate, ci de instabilitate, oricând poți să nu mai lucrezi acolo și asta nu depinde de abilitățile tale.
Dar îți rămân pe viață „instictele” de jurnalist: simți când ceva nu e în regulă, ai ochiul format pentru o știre și pentru oamenii de calitate. Pentru că te-ai antrenat pentru asta…Te-ai identificat cu rolul…
Reporter: Ce vi s-a părut frustrant în munca Dvs.?
Emma Toader: Frustrant este că jurnaliștii scriu despre drepturile tuturor, dar ei sunt primii care nu au drepturi. În mediul privat, au doar obligații. Excepție face presa care este subvenționată de la bugetul de stat, unde e altfel, e mai bine, pentru că regulile sunt clare și jurnaliștii au niște drepturi bine stabilite.
Prima frustrare este asta. A doua decurge din asta și se referă la pensie. Cei mai mulți, după o viață muncită, vor ajunge la fel ca și actorii noștri foarte buni, care nu au bani să-și plătească facturile și să trăiască. Salariile au fost mici pentru jurnaliștii care culeg informațiile, pentru reporteri, iar volumul de muncă mare și stresant.
Reporter: Goana după senzaţional, vânătoarea de like-uri şi distribuiri, precum şi vulnerabilitatea faţă de patronii din presă cum afectează integritatea profesională şi respectul de sine al jurnalistului?
Emma Toader: Asta este parfum, pe lângă faptul că nu cunoști dacă redacția în care te afli, trustul de presă respectiv, va avea bani ca să plătească salariile sau nu va intra în insolvență sau nu se va desființa pur și simplu mâine. De la bani pleacă totul. În presa privată, cine are bani să bage aici și pentru ce…?
Spre diferență de perioada de după 1990, nu mai există presă de investigații, pentru că nimeni nu mai are interes în asta., ci e mult „cancan” și se promovează superficialitatea. Nu mai afli nimic, dacă cineva nu are intereseul să afli, așa că țara poate fi vândută peste noapte și oamenii să nu afle mulți ani asta – e o metaforă, bineînțeles…
Apoi, cu timpul, s-a desființat presa scrisă. Ce s-a întâmplat cu toți jurnaliștii aceia, s-a întrebat cineva? Jurnaliștii vechi, cu experință care s-au format temeinic nu prea mai sunt (au mai rămas foarte, foarte puțini) și, atunci, se ajunge în situații de genul celei în care toate televiziunile au relatat exaltate câteva zile la rând cum a sosit Elon Musk la Bran, ce a mâncat Musk, fără să verifice temeinic măcar la administrația de la Castelul Bran că Musk nici nu a pus piciorul în România.
Apoi, la indicațiile nu știu cui, căci un profesionist nu ar face asta, se pun titluri senzaționale la articole al căror conținut nu au nicio legătură cu titlul. Pentru a atrage cititori online. Dar asta e o mare păcăleală și o scădere mare de credibilitate pe termen lung. E ca și când ai găsi ceapă verde, după ce ai deschide un pachet senzațional ambalat pentru bijuterii.
Și atunci, jurnalistul ce a ajuns? Din câinele de pază al democrației s-a transformat într-un maidanez pricăjit, care scherlălăie după o coajă de păine. Și, când ți-e foame, nu mai te gândești la idealuri, ci rămâi pe acest nivel minim de supraviețuire.
Reporter: Credeţi că ar fi nevoie de o lege a presei, sau o lege a statutului jurnalistului? În anii ’90, când s-a pus această problema contraargumentul reprezentanţilor editurilor a fost că profesia se autoreglementează, nu este nevoie de intervenţia statului pentru a nu afecta independenţa presei. S-a realizat această autoreglementare?
Emma Toader: Cred că e târziu pentru asta. Era nevoie de o lege a presei în care să fie precizate atât obligațiile, dar și drepturile jurnalistului. Cu accent pe drepturi, pentru că obligațiile sunt asumate oricum – răspunzi de ceea ce ai scris. Dar nu s-a dorit. Care „autoreglementare”? Știți cu ce seamănă asta? Cu anunțurile de angajare. La anunțurile de angajare sunt pagini de cerințe pentru cel care vrea să se angajeze și trei rînduri despre ce oferă firma pentru aceste cerințe.
În presă, ca și în multe alte locuri de muncă din zilele noastre, mesajul subliminat este : „Fii mulțumit că ai unde să muncești…! s-ar putea ca mîine să nu mai ai…” Și asta duce la o presiune enormă, un stres mare pe umerii unui om.. Mai mult, În multe locuri de muncă, nu doar în presă, sunt preferate perosanele foarte docile, care își perie eventual șeful și care suportă de multe ori umilințe verbale. Asta duce în timp, la scăderea motivației și a stimei de sine și la somatizări de genul depresie, atacuri de panică etc. Duce la devalorizarea individului.
Apoi, dacă ne referim la emisiuni, nu poți să moderezi o emisiune TV în care se ceartă oamenii, în care se critică și tu, jurnalistul-moderator să fii un optimist incurabil. Mai devreme sau mai târziu, mediul te influențează. Și te întrebi de ce ai din ce în ce mai des stări de tristețe, atacuri de panică sau de depresie.
Apropo de asta, zilele trecute, am avut puțină treabă la o redacție, nu dau numele. Redacția se afla într-o locație ciudată, semăna cu un hambar mic de silozuri, în care lucrau jurnaliști. M-am întors foarte tristă de acolo, deși stătusem doar câteva ore și totul fusese în regulă. Nu înțelegeam de ce. Apoi, am înțeles: am simțit neputința, zădărnicia. Faptul că nu însemni mai nimic. Și așa cred că simțeau și jurnaliștii care lucrau acolo.
Or, fiecare om are rolul și menirea lui în lume. Iar profesia sa e sacră, oricare ar fi ea.
Interviu realizat de Székely Ervin
RADOR – 25 aprilie
