Actorul Victor Rebengiuc (II)
Studiul din facultate cu marea tragediană Aura Buzescu, aspră şi riguroasă, l-a transformat profund pe tânărul care jucase în „scheciuleţe” la ateneele populare pe când era elev. Actorul Victor Rebengiuc a absolvit Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică în 1956, în acel moment fiind deja remarcat şi solicitat să joace pe scena Teatrului Naţional. După un stagiu de 6 luni prin ţară (obligatoriu în România comunistă), pe care l-a făcut la Teatrul din Craiova, Victor Rebengiuc s-a întors în Bucureşti, la Teatrul Bulandra. Acolo a început să lucreze în piesele puse în scenă de Liviu Ciulei, două în acelaşi an 1957: Omul care aduce ploaia şi Nebuna din Chaillot. A fost începutul unei lungi şi fructuoase colaborări, a fost începutul unor frumoase cariere pentru doi străluciţi oameni de teatru şi film.
În acest episod urmărim în continuare povestirea actorului Victor Rebengiuc despre primii ani ai consacrării sale, în aceeaşi înregistrare din 2013 realizată pentru Agenţia de presă Rador.
„Autorii progresişti”
„În ultimul an [de facultate] s-au modificat clasele şi s-au restrâns, unii au plecat… Atunci, în perioada aceea, primii doi ani erau eliminatorii şi în mod excepţional în anul ăsta, anul III al nostru, a fost şi ăsta eliminatoriu. Pentru că se făcuse această unificare şi erau diferenţe de pregătire între studenţi – ăştia de la Cinematografie erau mai slăbuţi şi ăia de la Cluj, parte din ei, erau mai slăbuţi -, au rămas foarte puţini dintre cei de la Cluj şi de la Cinematografie. Şi s-au făcut alte clase şi eu cu Beate Fredanov am făcut ultimul an şi cu Vlad Mugur. A fost bine…
În timpul studenţiei – dumneavoastră aţi făcut în anii ’50 – cum era repertoriul? Era axat foarte mult pe literatură rusă sau sovietică?
Da, era foarte mult… Păi, teatrele erau obligate să includă în repertoriu, era un procent, nu ştiu care, de piese româneşti, după aia un alt mare procent de piese din literatura rusă şi sovietică şi ceva piese din literatura universală, clasice şi literatura universală… Dar, în general, se puneau piese româneşti, foarte multe piese româneşti.
Dar la facultate, când vă pregăteaţi?
Nu, puteam să luăm din orice… nu, nu era obligatoriu. Nu era un repertoriu obligatoriu, nu… luam în funcţie de ce făcea, teatru clasic sau teatru modern. Oricum, literatura occidentală, la aia n-aveam acces, că nu exista, nu era tradusă, nu exista la noi în momentul ăla, nu exista în perioada anilor ’50 Tenesee Williams, Eugene O’Neil… ăştia nu existau în perioada aia, n-aveam de unde să-i luăm. Eugene O’Neil exista… dar erau interzise [unele piese], era literatură la care n-aveam acces. Jucam şi noi de-ăştia mai <progresişti>, erau autori <progresişti> care puteau fi jucaţi, comunişti, mai erau francezi, Sartre se juca…”
„Atunci când am venit la Bulandra…”
„Încă nu venisem în teatru şi eu deja eram distribuit în două piese, erau la avizier două distribuţii puse şi eu jucam în amândouă. Era Nebuna din Chaillot, cu doamna Bulandra şi alta, Omul care aduce ploaia, regia lui Liviu Ciulei, cu Clody Bertola… […]
Aţi colaborat foarte mult cu regizorul Liviu Ciulei… Cum l-aţi cunoscut, cum a început colaborarea cu dânsul?
Păi aici, la Omul care aduce ploaia. Eu nu ştiu de ce m-a distribuit el, dacă mă văzuse vreodată jucând, poate mă văzuse la producţiile noastre [ca studenţi], ce am dat noi la sfârşit de an, poate, nu ştiu. Nu l-am întrebat niciodată, uite, chiar, am uitat să-l întreb. Dar eram distribuit de el, împreună cu încă un actor din teatru, actor mai vechi din teatru, jucam amândoi acelaşi rol – Petrică Vasilescu era. Şi acolo ne-am cunoscut, cu ocazia asta l-am cunoscut şi am colaborat foarte bine. Pe urmă am fost distribuit într-un alt rol…”
„Eu, cu Mariana mă împac foarte bine”
„Aţi jucat inclusiv în O scrisoare pierdută, împreună cu doamna Mariana Mihuţ… Cum a fost această colaborare profesională cu dânsa?
Ei, a fost bine, eu cu Mariana mă împac foarte bine, nu pentru că este soţia mea, ci pentru că este o mare actriţă. Şi ne putem înţelege foarte bine, ne stimulăm reciproc. Greşeala mare pe care am făcut-o eu a fost că, fiind căsătorit cu ea, multă vreme n-am vrut să joc împreună cu ea pentru ca să nu existe rumori în teatru, să spună: <Ei, ăştia joacă în familie…> Până când am realizat că de fapt nu e vorba de <nevasta mea>, era vorba de o actriţă, de o actriţă deosebită care, întâmplător, e nevasta mea şi asta n-are niciun fel de legătură cu talentul ei şi cu talentul meu! Era vorba de doi actori talentaţi care urmează să joace într-un spectacol, într-o piesă şi atunci mi-am asumat riscul de a juca împreună, alături de ea, şi am făcut foarte bine. Şi de atunci, de când m-am trezit eu la realitate… asta s-a întâmplat, cum să spun eu, datorită unor nefericite împrejurări, pentru că urma să se plece într-un turneu în America cu piesa Elisabeta I de Paul Foster, piesă pusă de Ciulei…”
„Plângeau când auzeau <România, ţărişoara mea!…>”
„Spectacolul pus de Ciulei îl impresionase foarte mult pe autor, pe Foster şi a ţinut neapărat să o ia în America. S-a zbătut el, a făcut rost de sponsorizări ca să poată aduce asta, dar Ministerul Culturii sau cum se numea atunci, Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste… mă rog, a cerut cu insistenţă ca să meargă şi o piesă românească. Şi s-a ajuns la alegerea Scrisorii pierdute, spectacol făcut de Ciulei la Bulandra, dar din care se prăpădise la cutremur – deci ăsta a fost în ’79, turneul ăsta – cu doi ani înainte murise Toma la cutremur, Toma Caragiu care juca Tipătescu. Şi atuncea, trebuind să plece cu spectacolul în turneu, am intrat eu în locul lui Toma, personajul Ştefan Tipătescu. Şi Mariana în locul Rodicăi Tapalagă, care o juca pe Zoe şi care n-a vrut să [mai joace]… Ea a zis: <Am jucat cu Toma, nu pot să joc cu alt partener> – şi e foarte de înţeles, e foarte de înţeles… N-a putut să depăşească o stare… când ştii că el a pierit aşa cum a pierit. Şi a intrat Mariana şi a fost foarte bine, am colaborat foarte bine.
Nu vă spun ce succes a fost! S-a jucat în trei oraşe în America, s-a jucat în New Haven, oraşul universităţii Yale, unde au venit nişte machedoni [aromâni] pentru că, nu departe de New Haven e un orăşel, Bridgeport, unde e o colonie de machedoni, români. Şi ei au venit şi, mă rog, au fost publicul nostru, a fost foarte bine acolo. După aia, am jucat la Washington, la Arena Stage, unde Liviu pusese câteva spectacole în scenă şi era foarte iubit şi foarte stimat. Toţi actorii din teatru şi personalul teatrului vorbeau despre el ca despre fratele lor, ca despre părintele lor, îl iubeau la culme! Şi acolo n-au prea fost români în sală, pentru că nu prea sunt la Washington, n-au ce să facă, acolo e administraţie de stat, guvern, alte treburi, nu prea sunt români. […] Dar a fost foarte bine.
Iar la New York, când am jucat, am jucat în sala teatrului La MaMa, o sală, aşa, o fostă hală industrială cred că a fost, unde publicul stătea pe nişte gradene şi noi jucam la nivelul duşumelei. Şi când am intrat în scenă, până şi spaţiul scenic era ocupat de spectatori, atât de mulţi au venit şi în majoritate, mare majoritate, erau români şi noi am jucat călcând peste ei. A fost ceva cu totul şi cu totul inedit… Şi ce a fost ciudat a fost că în momentele în care aicea, în România, se râde când se spune: <Ţărişoara mea, România…>, la toată demagogia asta se râde, ei, acolo, plângeau când auzeau <România, ţărişoara mea!…> – plângeau! – <…să avem şi noi faliţii noştri>, plângeau de se rupeau, de dor de ţară. Ei, şi la urmă au apludat, au cântat <Mulţi ani trăiască!>, nu ne mai lăsau să plecăm… Era primul spectacol de teatru care venea acolo. Mai fuseseră înainte artişti cu… mă rog, şuşe de-astea, cu recitaluri comice, dar ca spectacol de teatru, ăsta era primul spectacol de teatru profesionist care venea acolo, în America. A fost foarte frumos!”
[Interviu de Octavian Silivestru]
