Actorul Victor Rebengiuc (III)
„Am o singură certitudine: societatea comunistă este rea. După o experiență nefericită de câteva zeci de ani, mi-aș pune mâna în foc asupra acestei probleme”, spunea actorul Victor Rebengiuc într-un interviu, cu aproape 20 de ani în urmă. Şi are toată dreptatea, pentru că într-o carieră îndelungată – desfăşurată în vremea lui Gheorghiu Dej şi apoi a lui Ceauşescu – a văzut multe abuzuri, presiuni şi exces de zel pentru mulţumirea „tovarăşilor”. Pe cât a putut, s-a ferit din calea lor. A refuzat roluri în piese propagandistice şi a refuzat să participe la spectacolele omagiale care slujeau cultul personalităţii lui Ceauşescu. Cine ştie câte ceva despre România comunistă înţelege valoarea acestor gesturi.
Astăzi, actorul Victor Rebengiuc are 90 de ani de viaţă şi aproape 70 de ani de carieră. A jucat sute de roluri de teatru, teatru radiofonic şi film, a primit zeci de premii de excelenţă şi premii de interpretare (UNITER, UCIN, TIFF şi Gopo). Este admirat şi iubit de public pentru arta cu care şi-a pus în valoare personajele, pentru naturaleţea şi modestia sa.
„Dom’le, nu joc, nu vreau să joc…”
„Aţi colaborat mult şi cu regizorul Lucian Pintilie… Cum a început colaborarea cu dânsul?
Prima piesă în care am jucat în regia lui a fost Un strugure în soare. Era o piesă scrisă de o autore de culoare… Şi era o piesă cu negri şi jucam, eram acolo negri, dansam… eram tânăr dansam, ţipam, făceam, cântam, săream, eram negri şi temperamentali în piesa aia… Ne vopseam, am avut o perucă… Da, asta a fost prima colaborare.
După aia, m-a mai solicitat – nu ştiu dacă a mai fost altceva între timp – în Proştii sub clar de lună… […] Proştii sub clar de lună, de Mazilu, şi mie nu mi-a plăcut piesa – nu mi-a plăcut! Şi i-am spus: <Dom’le, nu joc, nu vreau să joc…> <Hai, bă…> <Nu!> Ei, asta a fost o măgărie pe care i-am făcut-o eu, nu e corect. După aceea, el a început să lucreze la Revizorul şi m-a distribuit şi pe mine, jucam şi eu acolo un rol. Şi am repetat destul de mult şi, la un moment dat, am primit o invitaţie din partea lui Horea Popescu să joc la Naţional într-un spectacol, într-o piesă de Paul Everac, Un fluture pe lampă. Am citit piesa, era interesantă, era pentru prima oară când se vorbea în mod public de faptul că sunt români care fug din ţară, în străinătate – fug! Şi ăsta era un transfug, personajul pe care îl jucam eu. Şi era interesant la început, pentru că fugea din motive social-politice şi nu din motive economice, cum a ajuns până la urmă textul, pentru că l-a tot <curăţat> comisia ideologică, l-a tot periat, l-a tot asta, până a ajuns un nenorocit de-ăla care [zice]… dom’le, să câştig şi eu mai mulţi bani acolo, în Franţa, că aici, în România, nu mai sunt bani mulţi…
mai 1965
Ei, şi asta a fost a doua măgărie pe care am făcut-o [lui Pintilie], că am plecat, am zis: <Nu mai joc aicea, mă duc la Naţional>. Bine, vroiam să câştig şi eu un ban în plus, pentru că, jucând la Naţional, eram colaborator şi primeam ceva în plus faţă de salariul de la Teatrul Bulandra… Dar după aia ne-am reconciliat, după măgăriile astea pe care le-am făcut şi am jucat în [filmul lui] De ce trag clopotele, Mitică?”
„O chestie absolut demenţială!”
„Ştiu că Lucian Pintilie a avut o problemă cu Revizorul, în 1972… Apoi a plecat din ţară, s-a întors…
Bine, asta a fost o chestie absolut demenţială ce i s-a întâmplat!… Asta nu s-a mai întâmplat niciodată în lume! Nicăieri nu cred să fi apărut un comunicat în presă despre interzicerea unui spectacol! Un comunicat în care spectacolul era interzis, mă rog, <la cererea mai multor spectatori>…
Ce deranjase autorităţile?
Păi, spectacolul era foarte acid la adresa totalitarismului – şi era un spectacol absolut genial! Absolut genial! Şi lui Pintilie i-a fost interzis să mai lucreze în România. Şi atunci a fost nevoit… – asta i-au dat voie! – să plece în străinătate. Şi a lucrat în Franţa. Dar el stătea în Franţa cât durau repetiţiile, două luni de zile cât punea un spectacol şi după aia venea acasă, aici, în România. Ne vedeam şi discutam şi vorbeam şi asta se întâmpla.”
„Eu nu ştiu să fac spectacole de-astea…”
„Cum era cu alegerea repertoriului în anii ’80, spre ’89?
Repertoriul era aprobat… trebuia să fie aprobat de către minister [Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste] sau de către primărie [Consiliul Popular], în cazul teatrelor din Bucureşti care depind de primărie – Teatrul Naţional, singurul care depinde de minister… Da, trebuia aprobat repertoriul, aşa că nu puteai să… Şi trebuia să respecţi <reţeta>, reţetarul, care spunea: atâta, 35%, nu ştiu ce, [piese] româneşti, 35%, nu ştiu ce… şi mai rămânea 1% literatură universală, internaţională.
Dumneavoastră, ca actor, aveaţi posibiliatea să refuzaţi un rol care vi se părea…?
Da, eu am refuzat multe roluri care nu mi-au plăcut.
Nu erau urmări…
N-am avut de suferit, n-am avut de suferit… nu, nu; am refuzat. Am refuzat roluri în piese care nu mi-au plăcut şi în general piese româneşti, de-astea scrise prost, era dramaturgie proastă în general. Şi am refuzat să particip la spectacolele omagiale şi de partid.
Cine vă făcea propunerea?
Era o propunere care venea de undeva de la Ministerul Culturii care organiza chestia asta, regizorul care se ocupa cu respectivul spectacol. Îşi alegea nişte actori şi spunea: <Adu-mi-i pe ăştia> şi ministerul trimitea la teatre: <Spune-le, lui cutare şi cutare, să vină mâine la repetiţiile care au loc în vederea spectacolului de 26 ianuarie> – ziua Tovarăşului. Şi când te chema, te chema directorul teatrului. Şi spunea: <Dom’le, te duci acolo…> <Nu mă duc, dom’le>, am spus, <eu nu ştiu să mă duc, sa fac spectacole de-astea, nu mă duc.> <Păi, nu, că te duci, că e sarcină de serviciu, că dacă nu respecţi ori refuzi îţi desfac contractul de muncă>. <Desfă-mi contractul de muncă>. Nu mi l-a desfăcut! Aşa, am refuzat şi n-am fost singurul – n-am fost singurul! – care a refuzat, au fost mulţi care au refuzat…
Au fost unii care au făcut-o [au fost în spectacole omagiale] din exces de zel, pentru că au vrut ei să se arate devotaţi şi plini de afecţiune faţă de partid, în speranţa că vor căpăta probabil cine ştie ce <munci de răspundere>, ce avantaje, nu pot să-mi dau seama ce. Alţii care au făcut-o de frică să nu fie daţi afară, să nu li se desfacă contractul de muncă. Alţii care au fost şantajaţi, fie că beau mai mult şi <Băi, fii atent, că…> Aşa că cine a avut curaj să spună <nu, dom’le, nu mă duc>, n-a avut de ce [să se plângă]… N-a fost nimeni dat afară pentru că a refuzat – şi au fost mulţi care au refuzat, nu numai eu!”
[Interviu de Octavian Silivestru, 2013]
