Duminică, 30 aprilie, se împlinesc 90 de ani de la moartea Annei de Noailles, descendentă a familiei Brâncoveanu, remarcabilă poetă și fascinantă personalitate a culturii franceze de la începutul secolului al XX-lea, prima femeie primită în rândurile Academiei Române.
* * * * *
Ana-Elisabeta Brâncoveanu s-a născut la 15 noiembrie 1876, la Paris, fiind fiica lui Grigore Brâncoveanu şi a Ralucăi Musuruş, fiica lui Kostaki Musuruș Pașa, ambasador al Porții la Londra. Bunicul său patern a fost domnitorul Gheorghe Bibescu.
Încă din primii ani de viaţă, primeşte o educaţie aleasă, familiarizându-se foarte de timpuriu cu literatura franceză.
În 1889, la doar 13 ani, a publicat primele versuri, ciclul de poeme „Litanies” („Litanii”, 1889), în „Revue de Paris”.
După moartea tatălui său, familia s-a mutat pentru o perioadă la Constantinopol, unde Anna și-a descoperit dragostea pentru poezie.
Va reveni la Paris, iar la 18 august 1897, ea se căsătoreşte cu Mathieu Ferdinand Frederic Pascal de Noailles (1873-1942), căsătoria fiind celebrată la vila Bessaraba din Amphion, în apropiere de Evian, pe țărmul sudic al lacului Léman. Soții Mathieu de Noailles și Anna de Noailles au avut un singur copil, un fiu, Anne-Jules de Noailles (1900-1979) care a avut titlul nobiliar de conte.
Mariajul i-a adus, pe lângă titlul de contesă, şi posibilitatea de a cunoaşte crema aristocraţiei franceze, dar şi personalităţi din lumea literară şi artistică.
În salonul ei de pe Avenue Hoche, se întâlneau André Gide, Paul Valéry, Jean Cocteau, Colette, Paul Claudel, Sully Prudhomme sau prinţul Eduard, viitorul rege al Angliei. Va lega o caldă prietenie cu scriitorul francez Marcel Proust, corespondenţa periodică cu acesta şi cu Maurice Barrès consacrând-o ca publicistă.
Remarcându-se în înalta societate franceză, Anna de Noailles a primit numeroase solicitări de a fi imortalizată cu ajutorul daltei sau al penelului, printre artiştii care i-au interpretat chipul aflându-se Antonio de la Gandara, Kees van Dongen sau Philip Alexis de Laszlo.
A publicat, apoi, albume precum „Le cœur innombrable” („Inimi fără de număr în una” – în traducerea lui Virgil Bulat, 1901) şi „L’Ombre des Jours” („Umbra zilelor”, 1902).
Au urmat volumele epice – primite cu o oarecare reticenţă de către public şi critică – „La nouvelle Esperance” („Noua speranţă”, 1903), „Le Visage émerveillé” (1904) – care va stârni numeroase polemici – şi „La domination” („Dominaţia”, 1905).
În 1907 publică volumul de poezie „Les Éblouissements” („Străluminările”).
Tot în 1907, revista „Figaro” a găzduit un material semnat de însuşi Marcel Proust, care o compară pe Anna cu Sfânta Fecioară, un alt admirator o va asemui cu Tereza de Lisier, iar mai târziu, scriitorul spaniol Ortega y Gasset spunea despre Anna de Noailles că este: „țesătoarea cea mai fină a lirismului francez”, urmașă a primei femei-poet a lumii „divina Safo”, „cea mai poetică dintre contese și cea mai contesă dintre poete”.
A urmat o perioadă de călătorii în Italia, Spania sau Portugalia, materializate în volumul de versuri „Les Vivants et les Morts” („Vii şi morţii”, 1913), recompensat cu premiul special „Archon-Desperouses” al Academiei Franceze.
La scurtă vreme, Revista „Times” o va desemna drept „cea mai mare poetă pe care secolul al XX-lea a dat-o Franţei şi chiar Europei”.
La 4 iunie 1921 devine membră al Academiei Regale de Limbă şi Literatură a Belgiei, iar Academia Franceză îi conferă un premiu pentru întreaga activitate.
La 11 iunie 1925, este primită în rândurile Academiei Române, moment în care Nicolae Iorga avea să consemneze relativ la prestaţia ei literară: „între cine cântă mediocru în româneşte şi cine aduce genial acordurile misterioase ale sufletului … într-una dintre cele mai mari literaturi ale lumii, e de preferat cu admiraţie aceasta din urmă”. Era prima femeie primită în rândurile Academiei Române – alături de scriitoarea Elena Văcărescu, nimeni alta decât verişoara sa – , deşi nu trăit în România și nu a scris în limba română.
Pe 11 ianuarie 1931, a primit gradul de comandor al Legiunii de Onoare Franceze, fiind prima femeie care a primit această înaltă distincție.
În 1932, Anna de Noailles publică volumul cu caracter autobiografic „Le livre de ma vie” / „Cartea vieţii mele”, dominat de o notă uşor pesimistă şi care abordează teme exploatate de scriitoare şi în alte ocazii, cum ar fi dragostea de natură şi introspecţia universului intim.
Ana Brâncoveanu, devenită Anna de Noailles a vizitat o singură dată România, însă o mare parte a lucrărilor sale valorifică teme de origine balcanică şi orientală.
A urmat un an de totală imobilizare la pat, iar la 30 aprilie 1933, poeta va părăsi această lume, la doar 57 de ani.
Va avea parte de funeralii oficiale, la Paris, la care asistă peste 10000 de persoane, printre care cei mai importanți scriitori și oameni de cultură francezi.
Îşi găseşte odihna de veci la cimitirul Père-Lachaise, în cavoul familiei Bibescu.
În 1936, sculptorul James Vibert a donat orașului Vevey un bust al contesei, pentru a fi amplasat în acest oraș de pe malul elvețian al lacului Léman pe care ea l-a vizitat, iubit și „cântat.”
