Motto: „Diavolul binefăcător al acestui nobil univers delicat și tonic, intercalat în forfota timpului și a existenței agitate, se cheamă cu numele pământesc de GOPO, celebru și căutat împrejurul planetei. Filmele acestui român, cu nume derivat din Popescu, a ridicat Popeștii noștri, luați până mai deunăzi în răspăr, până la prestigiul mondial” – Tudor Arghezi
Duminică, 30 aprilie, se împlinesc 100 de ani de la naşterea lui Ion Popescu-Gopo, regizor, scenarist şi grafician. El este creatorul „Omuleţului lui Gopo”, un personaj de desene animate care a revoluţionat lumea românească a animaţiei, şi care a devenit faimos până la Cannes, de unde a adus României un prestigios Palme d’Or. Prin personajul pe care l-a creat, Gopo a dat viaţă, pe ecrane, tuturor îngrijorărilor lumii sale contemporane.
Ion Popescu-Gopo s-a născut la Bucureşti, în ziua de 30 aprilie 1923.
A moştenit talentul de la tatăl său, un remarcabil plastician, sculptor şi caricaturist, manifestându-şi de copil abilităţile în arte plastice.
În anul 1939, Gopo a debutat în presă, publicând caricaturi, la fel ca și pionierii animației românești Aurel Petrescu și Marin Iorda, şi în film, cu un foarte scurtmetraj, intitulat „Lobodă”.
A fost admis la Academia de Arte din București, abandonând însă cursurile, apoi a urmat, la Moscova, un curs de animație.
A continuat să colaboreze cu desene, caricaturi şi benzi desenate la mai multe publicaţii cu profil umoristic, apoi a urmat o perioadă în care a militat pentru crearea unei secţiuni de animaţie în cadrul Oficiului Naţional al Cinematografiei.
A continuat cu încercări în filmul de animaţie, în anii ’40, la Oficiul Naţional Cinematografic.
În anul 1949, este consemnat debutul oficial în animaţie, alături de tatăl său și Matty Aslan, cu scurtmetrajul „Punguța cu doi bani”. Sigur, primele desene animate româneşti erau zoomorfe, fiind fabule educative în spiritul acelor vremuri.
Din anul 1950, începe lucreze la Studioul cinematografic București, iar după acest an, este principala personalitate a filmului de animaţie din România, cu o activitate semnificativă în cadrul Studiourilor Buftea şi Animafilm.
În anul 1951, Gopo produce desenul animat „Rățoiul neascultător”, iar în perioada care a urmat regizează filmele de desene animate „Albina și porumbelul” – 1951, „Doi iepurași” – 1952, „Marinică” – 1953, „O muscă cu bani” – 1954, „Șurubul lui Marinică și Ariciul răutăcios” – 1955.
Cariera sa impresionantă ca scenarist, regizor şi, uneori, interpret sau compozitor, în filme de ficţiune cu actori, debutează, în anul 1956, cu producţia „Fetiţa mincinoasă”, premiată la Festivalul de film de la Damasc.
În anul 1957, Gopo a realizat producţia „Galateea”.
Filmele de desene animate au fost, însă, producţiile care i-au adus faima naţională şi recunoaşterea internaţională, fiind remarcabilă meditaţia asupra condiţiei umane exprimată prin împletirea unor idei originale, lirism şi umor.
Toate aceastea au fost prezentate prin intermediul „Omuleţului lui Gopo”, personajul definitoriu al creaţiei artistului, un umanoid nud cu o geometrie simplă – un oval cu un nas micuţ, iar ochişorii, două puncte negre, cu trei fire de păr pe vârful ovalului şi o perpetuă impresie că este neterminat – , care interpreta, însă, complet problemele lumii contemporane.
El a fost prezent în producţii precum „Scurtă istorie” – în 1957, care concentra povestea devenirii umanității, de la nașterea sistemului nostru solar la zborul în cosmos (şi primul film de animaţie prezentat de România la Cannes, premiat la cu un Palme d’Or la prestigiosul festival de film, la 17 mai 1957), „7 arte” – în 1958 (care a câştigat marele Premiu la Festivalul de Film de la Tours, Franţa), ori „Homo sapiens” – 1960.
Despre „Scurtă istorie”, Georges Sadoul menţionează în „Dictionnaire des cineastes”, următoarele: „Filmul lui Gopo acumulează în zece minute idei politice, într-o povestire umoristică plină de ritm și de imaginație. Este foarte important că filmul său nu datorează cu rigurozitate nimic nici lui Disney, nici lui Grimault, nici școlii cehoslovace, nici celei sovietice. Acest filmuleț a fost la Cannes o descoperire care trebuia semnalată prin strălucirea unui mare premiu”.
La rândul saău, Gopo declara, despre „omuleţul său”: „Marea preocupare a desenului animat este personajul om, chiar atunci când este caricaturizat, când are nasul cât un galoş, personajul om chiar atunci când se izbeşte de un nor şi îşi turteşte capul, omul cu sentimentele lui, omul cu problemele lui. Am înţeles acest lucru încă de pe vremea când făcem iepuraşi cu calităţi umane, de pe vremea când în Scurtă istorie am dăruit omuleţului un simbol, o floricică, pe care el a dus-o drept mesaj al sentimentelor frumoase, pe toate planetele cosmosului.”
Au urmat filmele „S-a furat o bombă” – 1961, „Paşi spre lună” – 1963, „De-aş fi … Harap-alb” – 1965, film premiat la Mamaia şi Moscova, în acelaşi an.
În perioada 1968-1989 este preşedinte al Asociaţiei Cineaştilor din România, iar în perioada 1969-1972 este vicepreşedinte al Asociaţiei Internaţionale a Filmului de Animaţie şi director al secţiei de film şi televiziune din cadrul Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii.
Au urmat filmele „Povestea dragostei” – 1976, „Maria-Mirabela”, cu Gopo în dubla calitate de scenarist şi regizor – 1981, „Maria şi Mirabela în Tranzistoria” – 1988, în ultimele două filme Gopo apare ca interpret al personajului Moş Timp.
Pe lângă activitatea sa de scenarist și regizor, Gopo a și interpretat câteva roluri în filmele proprii: „Faust XX” – în 1966, „Rămășagul” – 1985, „Galax – omul păpuşă” – 1986, „O zi la București” – 1987 , dar și în filme ale altor regizori, precum „O noapte de pomină” – 1939, regia Ion Șahighian, sau „Dimitrie Cantemir” – 1973, regia Gheorghe Vitanidis, unde l-a interpretat pe țarul Petru cel Mare.
Pe lângă premiile deja menţionate, Ionj Popescu-Gopo a primit pentru animaţiile sale, peste 50 de premii la diferite festivaluri şi manifestări din întreaga lume, cum sunt: Oberhausen şi Moscova – în 1958, pentru „Scurtă istorie”, San Francisco şi Karlovy Vary – 1960, pentru „Homo Sapiens”, „Premiul de onoare” Mamaia – 1966 – şi Leipzig – 1969 – pentru „Sărutări”, nenumărate premii ale Asociaţiei Cineaştilor din România (ACIN), în 1978 – pentru „Ecce Homo”, 1979, 1981, 1982 – pentru „Quo vadis”, 1983, 1986 – pentru „Homo Faber” şi 1987 – pentru „Amprenta”.
De asemenea, în anul 1985, ACIN i-a acordat Premiul pentru întreaga activitate. Ion Popescu-Gopo a fost ales membru de onoare al Uniunii Autorilor şi Realizatorilor de Film.
Pseudonimul Gopo provine din primele litere ale numelui celor doi părinţi: mama – GOrenko, tatăl – POpescu.
Fratele său, operatorul Alexandru Popescu (Alecu), semnează imaginea câtorva dintre lungmetrajele de ficţiune ale lui Gopo: „S-a furat o bombă”, „Maria Mirabela”, „Galax”, „Rămăşagul”, „O zi la Bucureşti” sau „Maria şi Mirabela în Tranzistoria”.
Ion Popescu-Gopo a trecut la Domnul, la 29 noiembrie 1989, la Bucureşti, în urma unui atac de cord, la vârsta de 66 de ani.
După moartea sa, animația românească clasică a dispărut, iar studioul Animafilm, văduvit de sprijin din partea statului, a ajuns aproape de faliment.
În anul 2007, în onoarea sa şi la împlinirea a 50 de ani de când acesta a obţinut Premiul Palme d’Or la Festivalul de Film de la Cannes, Asociaţia pentru Promovarea Filmului Românesc a înfiinţat Premiile Gopo, care răsplătesc cele mai bune performanţe în industria filmului din România, iar trofeul are forma omuleţului lui Gopo, o sculptură ingenioasă realizată de Adrian Ilfoveanu.
De atunci, an de an, Premiile Gopo se acordă pentru 20 de categorii, printre care: Cel mai bun film de lungmetraj, Cel mai bun regizor (film de lungmetraj), Cel mai bun scenariu (film de lungmetraj ficţiune), Cel mai bun actor, respectiv Cea mai bună actriţă (film de lungmetraj ficţiune), Cea mai bună imagine, Cel mai bun montaj, Cel mai bun film de debut, Premiul „Tânără speranţă”, Cel mai bun film european (dintre cele distribuite în România în anul precedent).
