Actriţa Mariana Mihuţ (I)
Povestea familiei în care s-a născut actriţa Mariana Mihuţ este marcată de traumele războiului: refugiu, mutări, lipsuri, sacrificii. Născută în 1942, la Chişinău, după plecarea tatălui ei pe front fetiţa avea să-l cunoască abia 9 ani mai târziu, când Pantelimon Guţu (aşa se numea tatăl ei) s-a întors din lagărele de prizonieri ale Uniunii Sovietice. Familia îl crezuse mort, iar mama se recăsătorise. Se numeau deja Mihuţ. Dar legăturile între tată şi fiică au rămas, iar el a susţinut-o în dorinţa de a deveni actriţă, aşa cum povesteşte chiar Mariana Mihuţ: „Tatăl meu adevărat a absolvit Academia Comercială din Bucureşti şi după ce s-a întors din prizonierat şi-a găsit un post de contabil la Fondul Plastic. Aici l-a cunoscut pe sculptorul Vasile Falti, fratele marelui Birlic. Tata ştia că eu vreau să dau la teatru şi într-o vacanţă pe care am petrecut-o la Bucureşti l-a rugat pe maestrul Falti să ne înlesnească o întâlnire cu marele Birlic. Am mers cu tata în cabină la Maestru înainte de un spectacol, ca să mă asculte. Vă daţi seama că îmi tremurau şi sufletul şi genunchii. Mi se hotăra destinul, mă întâlneam cu cel mai mare comic român. Am găsit un domn în vârstă care m-a ascultat cu cea mai mare atenţie. Apoi mi-a dat verdictul. Mi-a spus că pot să dau examen, că el crede că am tot ceea ce trebuie pentru a deveni actriţă.” (Mircea Morariu, Cu şi despre Mariana Mihuţ)
Mariana Mihuţ, această adolescentă timidă şi sensibilă, avea să devină în 1960 studentă la Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică „Ion Luca Caragiale”, iar apoi o deosebită actriţă de teatru şi teatru radiofonic, de film şi de teatru TV. Îi dedicăm rubrica noastră din această săptămână. Fragmentele transcrise şi audio fac parte din interviul pe care ni –la acordat în 2013, pentru Agenţia de presă Rador.
„O fetiţă cu o fetiţă”
„Eu m-am născut chiar la începutul războiului şi primele mele amintiri au fost cele legate de război, de lipsuri, de foamete. Dar abia mai târziu am înţeles cât de dramatică era situaţia. Atunci eram un copil normal, iubit de mama şi de bunică, pentru că tatăl meu era pe front şi după aceea a şi căzut prizonier la ruşi, cred că la Cotul Donului. Şi l-am cunoscut pe tata când eu aveam 9 ani şi jumătate, abia atunci s-a întors din Rusia, pentru că tatăl meu a refuzat să se întoarcă cu Divizia <Tudor Vladimirescu>… Deci, l-am cunoscut foarte târziu pe tatăl meu adevărat, dar asta nu înseamnă că a lipsit vreodată din rugăciunile mele de seară. […]
[Bunica] era o persoană care mie mi se părea că era bătrână pe vremea aceea, dar ea de fapt era o femeie de 40 de ani, care avea în grijă o fată, [pe mama]. Pe vremea aceea tinerele nu erau atât de emancipate cum sunt astăzi, iar mama mea m-a născut pe la 20 de ani şi pentru [bunica încă] era o fetiţă. O fetiţă cu o fetiţă. […] Şi atunci bunica mea, pentru că s-au refugiat din Basarabia, şi-a luat această imensă responsabilitate să ne crească pe amândouă, să ne întreţină pe amândouă. […] Aşa s-a întâmplat: tatăl meu a plecat pe front înainte de a mă naşte eu şi, pentru că bunica mea era la Chişinău, mama a plecat să nască acolo. În Bucureşti nu avea aproape pe nimeni, numai nişte cunoştinţe, acolo unde tatăl meu avea serviciu şi de unde a plecat pe front.
Şi după aceea, în România unde s-au aşezat?
S-au aşezat undeva la marginea oraşului Turnu Severin, pentru că erau chiriile mai ieftine şi unde am stat o bună parte – de fapt atunci am început să-mi dau seama că exist ca fiinţă. Am început să văd ce se întâmplă în jurul meu, să-mi dau sema de anumite lucruri… Şi bunica mea – pentru că vorbim de bunica mea – era sufletul casei: ea făcea de mâncare, ea ne făcea rochiţe şi mie şi mamei, ea ne certa, câteodată ne mai şi atingea şi pe mine şi pe mama. Şi ţin minte că, odată, […] maică-mea a căpătat o papară bună pentru că m-a tuns prea scurt la spate, a fost înainte de Paşti să mă tundă şi n-a fost atentă şi m-au tuns până în mijlocul capului! […] Ei, şi atuncea a <ciufulit-o> puţin pe mama. […]
Erau vremuri cu sărăcie, cu criză, cum aţi simţit-o?
Am simţit-o, pentru că… bine, nu realizam ce înseamnă de fapt asta, dar ştiu că uneori… la Turnu Severin se refugiaseră şi alte rude de-ale tatălui meu şi uneori mă trimiteau la rudele acelea pentru că aveau ceva de mâncare şi ele aveau numai morcovi în casă. Şi ştiu că se duceau la nu ştiu câţi kilometri să facă rost de gaz, ca să gătească pe primus, aşa se chema lampa aceea cu gaz pe care găteau bunica şi mama. Şi mergeau kilometri întregi [desculţe], pentru că nu aveau pantofi, totul era [pe cartelă], <pe puncte>. Pe vremea aceea ştiu că se descălţau la barieră, se descălţau amândouă şi după aceea se spălau şi îşi puneau pantofii. Deci, au fost vremuri destul de grele…”
„Dorinţa de a face actorie”
„La Institut am ajuns pentru că, între timp, s-a născut dorinţa asta de a face actorie şi pentru că, prin… ’59 cred că am avut primul televizor în casă şi vedeam teatru şi mi s-a părut că ceva mai minunat nu există pe lume. Şi începuseră să vină la un moment dat filme, ştiu că am văzut Hamlet, Hamlet-ul acela special, primul de altfel. Mergeam la Teatrul din Piteşti care avea actori foarte buni – mi se părea mie – şi eram atât de emoţionată când îi zăream pe stradă încât, de emoţie, treceam pe celălalt trotuar. Acolo m-au şi ascultat… [actorul] Dem. Psatta, de pildă, m-a ascultat acolo spunând o poezie. Şi părinţii mei erau foarte curioşi să ştie dacă într-adevăr am talent sau nu. Dar în cadrul liceului eu am făcut şi dans, am recitat, am cântat. Eram aşa, o mică vedetă acolo.”
„Un monolog şi comedie, dramă…”
„[Admiterea la facultate] a fost destul de grea, pentru că erau 1500-1600 de candidaţi pe 60 de locuri, iar anul I şi II erau eliminatorii. Şi din cei 60 de studenţi… care porneau, terminau, cred, cel mult 40… [atâţia] am terminat.
Şi admiterea în ce consta?
Probe practice şi teoretice, limba română, după aceea aptitudini pentru dans… ureche muzicală şi spuneam nişte poezii sau un monolog şi comedie, dramă… nu era atât de drastic cum este acuma, nu ştiu câte lucruri trebuie să ştii. Atunci ştiam câteva poezii, cântam un cântecel…[…]
Şi erau mari, foarte mari profesori. În primul rând că rector era [Costache] Antoniu, cel care era, în versiunea Scrisorii pierdute a lui Sică Alexandrescu, era cetăţeanul turmentat. După aceea, erau doamna Beate Fredanov, Jules Cazaban, A. Pop-Marţian. Iar noi am fost prima serie care l-a avut asistent pe Octavian Cotescu. Erau foarte-foarte mari profesori! Şi era un mare-mare respect pentru profesorii ăştia: <A spus Antoniu…>, nu ştiu ce. Păi, asta circula din gură în gură şi aşa rămânea!
[Interviu de Silvia Iliescu, 2013, pentru Agenţia de presă Rador]
