Actriţa Mariana Mihuţ (II)
„Eu cu Mariana mă împac foarte bine [pe scenă], nu pentru că este soţia mea, ci pentru că este o mare actriţă, o actriţă deosebită care, întâmplător, e nevasta mea”, spunea actorul Victor Rebengiuc, mărturisind că la începutul vieţii sale de artist evitase să joace în aceleaşi piese cu soţia lui. Stilul deosebit, puterea de convingere şi candoarea actriţei Mariana Mihuţ s-au făcut remarcate încă de la primul rol, pe când era studentă, cu un an înainte de a absolvi Institutul de Teatru şi Film în 1964. A jucat atunci la Studioul Casandra, în piesa Cum vă place?, de William Shakespeare. A fost apoi la Teatrul Giuleşti (1964-1972) şi la Teatrul Bulandra (din 1972), a avut roluri în piese puse în scenă la teatrele Nottara, Odeon şi Național.
La Bulandra a fost adusă de regizorul Lucian Pintilie în 1972, pentru rolul Mariei Antonovna, fiica primarului, din Revizorul, de Gogol. Şi a nimerit într-un scandal. Piesa, la care toţi munciseră foarte mult, s-a jucat doar de trei ori, după care a fost oprită de cenzura partidului la ordinul lui Ceauşescu. „Revizorul a fost nu numai un spectacol eveniment, a fost un spectacol care ar fi marcat istoria teatrului românesc” avea să spună Mariana Mihuţ mulţi ani mai târziu. În interviul pe care ni l-a acordat pentru Agenţia de presă Rador, actriţa ne-a vorbit despre despre acest abuz, cu consecinţele lui, dar mai ales despre rolurile pe care le-a iubit şi muncit foarte mult.
„Repetam dimineaţa, seara jucam şi noaptea repetam din nou”
„ La Teatrul Giuleşti cum v-aţi simţit, în anii ’60?
La Teatrul Giuleşti a fost extraordinar, pentru că eu eram bursiera Piteştiului, făceam parte dintre cei cu bursă de acolo şi ar fi trebuit să mă duc obligatoriu să joc la Teatrul din Piteşti. Dar am avut un noroc teribil, că un coleg de-al meu m-a întâlnit în curtea Televiziunii şi m-a rugat să-i dau replica pentru un concurs la Teatrul Giuleşti. Şi personajul pe care eu l-am jucat acolo, în concursul colegului meu, era un moş de 82 de ani. Mă rog… şi pentru că doamna Deleanu m-a întrebat – directoarea teatrului de atunci – m-a întrebat dacă ştiu altceva, am spus că pregătesc ceva pentru un alt concurs şi… am spus câte ceva din ce ştiam eu pe vremea aceea. Şi aşa am rămas la Giuleşti, pentru că doamna Deleanu s-a luptat pentru ca eu să capăt o derogare – aşa se numeşte, da?… M-am simţit foarte bine…Bine, eu aveam oarece inocenţă… şi mi se părea că toţi sunt foarte binevoitori şi sunt atât de generoşi şi atât de buni şi… eu mai cred şi în ziua de azi că au fost şi generoşi şi buni cu mine. Am jucat foarte mult, repetam dimineaţa, seara jucam şi noaptea repetam din nou. Mi s-a întâmplat de foarte multe ori, am avut foarte multe premiere acolo şi am lucrat cu actori, cu parteneri extraordinari, cu Colea Răutu, cu Dana Comnea, cu Iulian Necşulescu, cu Silviu Stănculescu, cu Ştefan Bănică senior. Am făcut cu el o Nunta lui Figaro absolut extraordinar de frumoasă… el era absolut extraordinar! Cu Silviu Stănculescu am făcut Blaga, Meşterul Manole, erau două spectacole regizate de Dinu Cernescu, absolut minunate!… Ca să le numesc numai pe astea.
Şi publicul cum vi se părea în acei ani?
Ştiţi ce se întâmplă? Ei nu aveau… nu ştiu dacă fiecare familie avea televizor şi oricum programul ăla era unul singur. Iar acolo, în Giuleşti, oamenii din cartier veneau la teatru, pentru că acolo – nu odată cu mine, dar înainte – se jucaseră piese extraordinare! Cu [Ştefan] Mihăilescu Brăila, puseseră spectacole acolo mari regizori, cum era Horea Popescu, Lucian Giurchescu; jucase Mircea Crişan acolo, avusese un spectacol extraordinar! Mari-mari actori, mari actori, pentru anii aceia erau vedetele… sigur că vea mai greu publicul din centru. Trebuia sămergi, dacă nu aveai maşină, cu 24 şi după aceea să traversezi Podul Grant, ca să ajungi acolo.”
„S-a jucat numai de trei ori”
„Să vorbim despre întâlnirea cu Lucian Pintilie şi Teatrul Bulandra…
El m-a adus pentru Revizorul, pentru fiica primarului…
Care s-a jucat numai de trei ori, [fiind interzisă]…
Da, care s-a jucat numai de trei ori… Şi pentru că doamna Deleanu n-a vrut să-mi dea voie [de la Teatrul Giuleşti], prin transfer, la Teatrul Bulandra, mi-am dat demisia. După aceea, după un an de zile, doamna Deleanu mi-a admis [transferul], s-a văzut că sunt hotărâtă să nu mă mai reîntorc. Dar aicea [la Bulandra], lucrurile au stat… cum să vă spun… Nu ştiu de ce, poate pentru că eram mai insonştientă am intrat atât de bine şi pentru că munceam extraordinar de mult la Teatrul Giuleşti. Aicea [la Bulandra] – şi pentru că mă uitam la Clody Bertola şi la Toma Caragiu şi la Lucian Pintilie şi la Liviu Ciulei, mi se păreau nişte stele de neatins şi eu, dintr-odată, eram colegă cu aceste stele, cu aceşti idoli – am fost puţin mai crispată… După aceea, însă, m-am simţit extraordinar de bine şi mi-am dat seama că de fapt asta este familia pe care mi-o doresc şi pe care mi-o păstrez. Şi de atunci, din ’72, eu sunt la Teatrul Bulandra – evident, acum sunt la pensie.
Dar cum s-au întâmplat lucrurile, concret vorbind, cu Revizorul? Acel scandal, cenzura…
Se venea la teatru, la repetiţii […] În timpul repetiţiilor… bine, şi noi stăteam… cei care nu erau pe scenă stăteau în sală pentru că Pintilie era un spectacol, felul în care conducea el repetiţiile era absolut genial! Şi nu mi-e teamă de cuvinte mari, pentru că Pintilie în teatru este absolut genial… Veneau colegii noştri care nu jucau în spectacol să vadă repetiţiile astea. Era fascinant! Şi a ieşit premiera… Încă ceva vreau să adaug: niciodată n-o să fie destul de câte ori am spus şi până acuma, dar Toma Caragiu era şi el absolut extraordinar, era genial! Pentru că niciodată n-a fost văzut în deplina lui manifestare a talentului uriaş pe care l-a avut. Era absolut copleşitor! Avea o forţă… era aproape inuman, uneori. […]
A apărut o notiţă în Scânteia, în organul [de presă] al partidului şi a fost interzis spectacolul. Nu ştiu dacă Ambasada Sovietică, nu ştiu dacă organele vigilente de la noi au interzis spectacolul, probabil că fiecare a contribuit cu ceva pentru ca acest spectacol eveniment să fie interzis.
După aceea Pintilie a fost alungat, pur şi simplu, iar Liviu Ciulei n-a mai fost directorul teatrului, Toma Caragiu n-a mai fost secretarul de partid şi aşa mai departe… Lucrurile au luat o întorsătură tragică pentru cei mai apropiaţi şi pentru mine, pentru că eram la o vârstă când aş fi avut altă… cum să vă spun, ştacheta era foarte-foarte ridicată, nu numai pentru Teatrul Bulandra, ci pentru toate celelalte teatre. Pe atunci însă erau şi foarte mulţi regizori care după aceea au plecat, erau Radu Penciulescu, Lucian Giurchescu, [David] Esrig, [Liviu] Ciulei şi alţii la fel de valoroşi care au plecat în străinătate. Sau Andrei Şerban. Au fugit! Au fost alungaţi, de fapt.”
„Am preferat să-mi fac profesia în ţara mea”
„Dumneavoastră v-aţi gândit vreodată să plecaţi definitiv din ţară?
Nu… m-am gândit, mi s-a propus. Am făcut odată un turneu cu Teatrul Giuleşti în Danemarca, primul meu turneu, prin ’69. Şi cineva mi-a propus: <Dar nu vrei să rămâi? Eşti foarte tânără…>, dar din instinct n-am vrut să rămân pentru că nu vroiam să renunţ la profesie şi pentru că simţeam că nu pot să fac… neştiind atât de bine o a doua limbă pe care s-o am atât de <a mea> încât să mă pot exprima pe scenă. E alta să conversezi într-o limbă străină cu nişte prieteni şi alta să joci pe scenă. Se cunoaşte imediat accentul… De altfel, am jucat mult mai târziu şi eram obsedată, într-o altă ţară, într-o altă limbă… Întâi în Italia, după aceea în Franţa, la Bologna şi la Limoges am făcut un spectacol cu domnul Silviu Purcărete, De Sade se chema şi am jucat în română, italiană şi franceză, erau actori… era o coproducţie italo-româno-franceză.
O experienţă interesantă…
Foarte interesantă, dar chinuitoare, pentru că eram atât de conştientă de accentul meu mizerabil, încât mă obseda să vorbesc corect. Şi deci nu mă mai concentram pe rol, ci mă concentram pe cuvintele spuse corect într-o limbă străină. […] Şi atunci chestia asta am intuit-o întotdeauna şi am preferat să-mi fac profesia în ţara mea, aşa, bine, rău.”
[Interviu de Silvia Iliescu, 2013]
