Actriţa Mariana Mihuţ (III)
Criza anilor ’80, cu restricţii greu de suportat, cu lipsă de alimente, de căldură şi apă caldă în case şi instituţii, cu o economie drastică la benzină, cu frustrări – toate acestea au fost resimţite şi de actori. Le-au trăit alături de publicul lor. Spectacolele de teatru ale acelor ani erau expresia artei actoriceşti la nivel înalt, dar şi a solidarităţii. Complicitatea multor actori cu spectatorii lor, gesturile cu subînţelesuri şi ironii anticeauşiste făcute adesea de pe scenă – în acea perioadă în care toţi erau sătui de restricţii şi de cultul personalităţii – îi făceau pe oameni să vibreze. Publicul simţea comuniunea şi extraordinara solidaritate cu el a celor care ar fi putut să-l facă până şi pe Shakespeare să se exprime cu nuanţe aluzive care sfidau propaganda comunistă şi cenzura, fără să modifice textul, numai din atitudine… Mariana Mihuţ este dintre aceştia. Actriţa, care ştie să îmbine atât de frumos incandescenţa cu sensibilitatea delicată, a avut atunci ca şi acum o subtilă comunicare cu cei veniţi să îi vadă personajele.
Despre ceea ce înseamnă, în general, „marea frumuseţe a teatrului” pentru actriţa Mariana Mihuţ şi despre spectacolele anilor ’80 este vorba în episodul de astăzi. Fragmentul audio se referă la filmul De ce trag clopotele, Mitică?, regia Lucian Pintilie (1981).
„Marea frumuseţe a teatrului”
„Consideraţi că fiecare spectacol în parte este ceva diferit de altul? În fiecare seară vi se întâmplă să vă simţiţi altfel?
Evident! Asta este marea frumuseţe a teatrului! Niciun spectacol nu este identic cu spectacolul din altă seară. […] Tot timpul suntem în schimbare, tot timpul ne impresionează altceva, răspundem la alţi stimuli, la alte întrebări, dăm alte răspunsuri, descoperim altceva. Depinde şi de publicul din sală, publicul nu este mereu acelaşi. Există public talentat şi public mai puţin talentat, public mai cultivat, mai puţin cultivat. Este o diferenţă imensă între – atunci când facem turnee – între oraşele care au teatru şi oraşele fără teatru, [oamenii sunt] mai neobişnuiţi să comunice. Uneori au educaţia televizorului şi atunci se comportă ca în faţa unui televizor, au impresia că noi nu auzim şi nu vedem, că este o sticlă între noi. Dar şi acolo unde nu este teatru uneori găseşti un public atât de talentat! Şi atunci îşi iau… îşi capătă spectacolul pe măsură. […] E o profesie… este absolut extraordinară!”
„Jucăm la lumânări!”
„În anii ’80, când s-a strâns şurubul foarte tare, când era criza pe care o ştim, la teatru lumea mai venea încă dintr-un motiv: veneau să caute <subtexte>. În afară de plăcerea care era dintotdeauna pentru teatru…
Exact!… Aşa este… Şi hai să vă dau un exemplu de asemenea spectacol în care se căutau subtexte. Multe din ele, în toate de fapt, se căutau subtextele şi cu cât îşi imaginau că subtextele sunt mai <şopârloase> [mai subversive], cu atât mai mult veneau cu foarte mare plăcere – şi erau lunile alea în care frigul era crâncen [în sală].
De pildă, doamna Sanda Manu pusese în scenă la Bulandra cu mine, cu Victor [Rebengiuc] şi cu domnul [Valentin] Uritescu – şi nu ştiu mai cine era pe acolo – Luna dezmoşteniţilor. Şi din cauza frigului toată lumea era în paltoane, cu mănuşi, căciuli şi se stătea [aşa] – sala arhiplină! Şi a fost o perioadă, lungă perioadă, când se întrerupea şi lumina. Şi la mijlocul Actului II se întrupea lumina. Şi am avut prezenţa de spririt ca la prima stingere să întreb sala: <Aşteptăm lumina sau jucăm la lumânări?> Şi din sală mi s-a răspuns în cor: <Jucăm la lumânări!> <Jucăm> la lumânări… deci ei făceau parte din spectacol! Şi aşa s-a întâmplat, de multe ori jucam la lumânări.
Iar acolo, tot în Luna dezmoşteniţilor, acolo am suferit cel mai mult de frig pentru că lumea stătea în paltoane în sală şi eu aveam o rochiţă de pânză topită pe mine. Era cumplit de frig! Era frig acasă, era frig în cabine, era frig pe scenă şi mi s-a întâmplat de multe ori să plâng de frig. Tot acolo, în Luna dezmoşteniţilor era o replică a <tatălui> meu din spectacol, Uritescu, spunea: <Pe o arşiţă ca asta…> şi lumea ho!ho!ho! – şi se auzeau bătând… mănuşile băteau din palme!”
„Parcă eram în Gară pentru doi”
„Am avut în perioada aceea – cred că din ’84 până prin ’87 – aveam un spectacol care se numea Patru plus una şi nu eram cu actorii de la Bulandra, eram cu actorii de la Naţional, cu domnul [Radu] Beligan, cu Mişu Fotino, cu Marinuş Moraru şi cu Gigi Dinică. Şi nu am jucat niciodată în Bucureşti spectacolul, era vorba de comedie românească. Dar căram costumele cu noi şi am jucat în toată ţara acest spectacol, luni matineu şi seara, marţi matineu şi seara, miercuri dimineaţă ajungeam în Bucureşti. Şi a fost unul din… o perioadă superbă din viaţa mea, pentru că peste frigul ăla, peste faptul că, la un moment dat, n-aveau voie să circule maşinile în Bucureşti şi era iarnă şi parcă eram…
Victor mă ducea la gară luni dimineaţa, la ora 6 pleca trenul, în indiferent ce direcţie din ţară, şi eu trebuia să ajung la gară, dar cu costume, cu aerotermă în bagaj, cu mâncare pentru două zile şi cu haine groase de dormit la hotel. Şi totul încăpea, împreună cu costumele din spectacol, în ceva imens şi roşu care se numea <Vaca> şi pe care Victor o ducea în spate. Dar, pentru că nu mergeau taxiurile, nu avea voie să meargă nicio maşină, ajungeam pe jos la gară! Şi parcă eram în Gară pentru doi, în finalul din Gară pentru doi. El mergea înainte, făcea pârtie şi eu mă căram… Iar când ajungeam la gară şi pentru că eram <patru plus una>, eram cinci, ocupam întotdeauna o cuşetă. Nici nu spuneam <bună dimineaţa> sau… şi începeam să repetăm textul. La care domnul Beligan întreba – pentru că asta era prima bucată din spectacol – <Domnul e acasă?> şi Marinuş îi răspundea şi aşa mai departe… Au fost vremuri absolut minunate şi, poate, pentru că eram mult mai tineri. […]
Acuma, mi-a adus cineva la ultimul spectacol cu Căsătoria, cineva care fusese înainte şi la un spectacol cu Sorry şi mi-a sus că mă urmăreşte de multă vreme şi mi-a scos, nu ştiu de unde, o listă cu spectacolele pe care le-am imprimat la Televiziune şi care sunt în număr de 18 – nu ştiam că am făcut atâtea – şi cu filmele pe care le-am făcut, şi alea tot în număr de 18, numai că într-unul din ele eu n-am jucat, trebuia să joc dar n-am jucat, n-am jucat în Nunta mută a lui Mălăele… Deci sunt 17 filme şi iată, filme… şi 18 spectacole de Televiziune imprimate.”
[Interviu de Silvia Iliescu, 2013]
