Se împlinesc 15 ani (2008) de când torţa olimpică a ajuns pentru prima oară pe Vârful Everest, purtată de o echipă de alpinişti chinezi. Se întâmpla cu trei luni înaintea Jocurilor Olimpice de la Beijing. A XXIX-a ediție a Jocurilor Olimpice s-a desfășurat la Beijing, China în perioada 8 august – 24 august 2008.
Traseul până la Acoperișul Lumii
Alpiniştii chinezi au început ascensiunea într-o miercuri seara, cu întârziere de o săptămână, cauzată de o furtună de zăpadă care a împiedicat debutul ceremoniei. Includerea Everestului în traseul flăcării olimpice a suscitat vii proteste, mai ales că muntele este parţial situat în Tibet. Pentru a evita orice manifestaţie pentru independenţa Tibetului, China a desfăşurat importante dispozitive de ordine şi a interzis orice altă expediţie pe vârful Everest. Şi ţara vecină, Nepalul, a interzis accesul alpiniştilor pe versantul sudic al muntelui. Peste 200 de alpinişti au fost blocaţi într-o tabără de la 5000 de metri altitudine, sub pază militară. Printre ei se afla şi primul român care a cucerit Everestul, Constantin Lăcătuşu. El a rămas blocat aproape două săptămâni, neavând voie să folosească telefonul.
Alpiniştii au început asaltul final al celui mai înalt munte din lume, cu o altitudine de 8.848 de metri, la ora locala 2.00 (18.00 GMT miercuri) şi au atins vârful în jurul orei 10.00 dimineaţa. Ea a fost așezată de alpinista tibetană, Cering Wangmo. „O singură lume, un singur vis”, a strigat Nima Cering, căpitanul alpiniştilor, în momentul în care torţa a ajuns la baza ultimei bucăţi de gheaţă ce mai trebuia escaladată, şi care se termina în cel mai înalt loc de pe planetă. Fraza a fost, de altfel, sloganul Jocurilor Olimpice de la Beijing. Chinezii au realizat o torţă specială care să reziste la temperaturile extrem de scăzute, dar mai ales la vânturile puternice ce răscolesc „acoperişul lumii”.
Focul care a ajuns pe Everest a fost purtat într-o cutie specială. Pe măsură ce echipa se apropia de vârf, torţa specială a fost aprinsă cu focul din cutie. Liderul echipei de alpinişti a purtat în permanenţă un steag tibetan de rugăciune. Cering Wangmo a urcat ultimii metri.
Flacăra olimpică în istorie
Flacăra olimpică olimpică reprezintă unul dintre cele mai puternice simboluri ale Jocurilor Olimpice încă din Antichitate. Pentru vechii greci, focul avea conotaţii divine, crezându-se că acesta a fost furat de la zei de către Prometeu. Din acest motiv, focul era mereu prezent în sanctuarele din Olympia. În perioada Jocurilor Olimpice, organizate în cinstea lui Zeus, focuri suplimentare erau aprinse în templul său şi în cel al soţiei sale, Hera, spun legendele.
În epoca modernă, tradiţia flăcării olimpice a revenit cu ocazia Jocurilor din 1928, găzduite de Amsterdam, atunci când un angajat al Regiei de Electricitate locale a aprins o flacără simbolică în vârful Turnului Maratonului de pe Stadionul Olimpic, într-un cazan creat special de Jan Wils. Deşi nu venise din Grecia, aşa cum se întâmplă astăzi, a fost privită ca un simbol al purităţii şi a aspiraţiei către perfecţiune.
La ediția din 1928 a Jocurilor Olimpice au participat 2.883 de sportivi din 46 de țări, dintre care 2.606 bărbați, iar 277 erau femei. La Amsterdam, femeile au luat parte pentru prima dată în probele de atletism și gimnastică, atleta poloneză Halina Konopacka devenind prima campioană olimpică la atletism (aruncarea discului).
Participanții au concurat la 14 discipline sportive: atletism, canotaj, box, ciclism, scrimă, fotbal, gimnastică, haltere, hochei, lupte, natație, pentatlon modern, echitație, yachting. România a fost reprezentată la Jocurile Olimpice din 1928 de atleți și scrimeri. Dintre scrimerii români s-a remarcat Mihai Savu, care a ajuns până în semifinale. Atleții au fost eliminați în serii și calificări. Dintre cei 21 de sportivi români, două au fost femei.
Ideea torței care călătorește cu o echipă care o poartă a început din Germania
În 1936, Carl Diem, preşedintele Comitetului de Organizare al Jocurilor de la Berlin, a lansat ideea unei torţe, care să transporte flacăra olimpică din Grecia până în capitala Germaniei, prin intermediul unei ştafete. Ideea a fost bine primită, iar prima torţă a fost aprinsă în Olympia, pe locul unde ar fi fost amplasat templul zeiţei Hera, cu ajutorul unor oglinzi concepute de compania germană Zeiss. Prima torţă olimpică a călătorit timp de 12 zile şi 11 nopţi, pe o distanţă de 3.187 de kilometri, cu ajutorul a peste 3.300 de persoane, urmând traseul Olympia – Atena – Salonic – Sofia – Belgrad – Budapesta – Viena – Praga – Dresda – Berlin.
Conducerea nazistă a profitat la maximum de eveniment, pe care l-a acoperit folosind cele mai recente invenţii din tehnologie în scop propagandistic, sub supravegherea celebrului Josef Goebbels. Mai târziu, imaginile filmate de regizoarea Leni Riefenstahl au fost folosite în filmul Olympia (1938), care a prezentat într-un mod cu totul revoluţionar sportul. Deși initial a fost transportată doar de alergători, torţa olimpică a evoluat, fiind „plimbată” cu vaporul şi avionul sau, aşa cum s-a întâmplat în 1976, transmisă de la Atena în Canada printr-un sistem special cu raze laser. (Autor: Alexandru Balaci)
