Actorul Ion Caramitru (I)
S-a născut într-o familie de aromâni fârşeroţi, a crescut în cartierul 11 Iunie din Bucureşti, a fost campion de juniori la atletism, elev la Liceul Mihai Eminescu, apoi student la Institutul de Teatru, a fost pasionat mai întâi de regie de teatru, a devenit actor şi regizor, ministru al Culturii şi director al Teatrului Naţional. Este vorba despre Ion Caramitru, o personalitate a culturii româneşti. Atunci când a fost întrebat la începutul anilor ’90: „Ce reprezintă teatrul pentru dumneavoastră?”, a răspuns: „O şansă de a supravieţui… Am supravieţuit în teatru nu numai prin spectacole, ci şi prin recitaluri de poezie şi prin tot ce am făcut.” După Revoluţie avea să facă chiar şi mai multe, pe diverse planuri.
Începutul carierei sale de actor de excepţie a fost, pe când era student în anul III, în rolul titular din Hamlet, de Shakespeare, o piesă pusă în scenă de Costache Antoniu, asistent Ion Cojar (1963). A fost într-un fel „examenul său de stat”, în care avut un prim succes. 20 de ani mai târziu avea să joace din nou rolul lui Hamlet, la Teatrul Bulandra, în regia lui Alexandru Tocilescu, un spectacol despre care se spune că a făcut istorie.
În acest prim episod cu actorul Ion Caramitru vom folosi fragmente dintr-un interviu pe care ni l-a acordat în 2012, păstrat în Arhiva de istorie orală. Ne-a povestit atunci, în detaliu, despre familie, despre perioada formării şi dezvoltării sale în contextul bine cunoscut al epocii comuniste.
„Eram înnebunit după sport”
„[Eu] am avut noroc de cineva a cărui prezenţă în familia noastră a fost foarte importantă, un coleg al sorei mele, Paul Barbăneagră pe numele lui, student la regie de film şi apoi regizor de filme documentare la Studioul Sahia – ca, mai târziu puţin, fugind din România, să devină un important şi foarte respectat regizor de filme documentare în Franţa. El a venit la noi în casă ca să stea în gazdă, el şi încă un student de la Arte Plastice, Vintilă Făcăianu, care a devenit un celebru şi bun scenograf de teatru. Am stat împreună în aceeaşi cameră împărţind în principal frigul, pentru că familia ajunsese la o sărăcie lucie, n-aveam bani nici de lemne. […]
Şi eu în perioada aceea făceam sport de performanţă, eram campion de juniori la atletism, făceam atletism de performanţă, am început cu săritura în înălţime, pe urmă spre alergări, spre cursele de 110 metri garduri, o cursă foarte complicată la care am fost campion naţional de juniori – şi şi pe echipe – şi am câştigat multe concursuri şcolare. Eram înnebunit după sport, aproape că nu îmi mai vedeam de şcoală din cauza asta.
Şi norocul meu a fost cu Paul Barbăneagră care m-a luat cu el, m-a dus să văd filme, m-a dus la cenaclu, un cenaclu de cinema care se ţinea la Casa de Cultură a Studenţilor. Mergeam la teatru oricum, mai ales la operă şi operetă, pentru că ai mei cântau şi aveau prieteni cântăreţi de operă. Terenul era, ca să spun, arabil… Paul mi-a spus: <Bun, tu încearcă la Actorie, că dacă intri nu o să strice să faci un an-doi. După aia, când se deschid cursurile [la Regie] îţi faci examenele şi te întorci la Regie>, lucru care s-a întâmplat de multe ori în institut, vezi cazul Andrei Şerban, de exemplu, care tot aşa, a făcut doi ani de actorie şi apoi a trecut la regie sau George Banu care a făcut actorie şi apoi a făcut critică – se putea.”
„…Acolo am făcut impresie”
„Ei, am intrat, după ce eram pregătit să dau şi la Litere. Ca şi acum, şi atunci se dădea decalat examenul de aptitudini la Teatru, tocmai ca să dea posibilitatea celor care nu intră să găsească altă… Or, eu am luat prima etapă şi n-am mai dorit să mă prezint la Litere.
Cum a fost examenul de aptitudini?
A fost prefaţat de mersul la cursuri de pregătire, Institutul ţinea cursuri de pregătire duminicile. Eu am fost prima serie cu 11 clase la liceu, până la mine se termina liceul cu 10 clase. În momentul în care eu eram în clasa a X-a, a venit de la Institutul de Teatru la Liceul Eminescu o delegaţie formată din doi profesori care căutau potenţiale talente prin licee şi au venit la clasa a X-a. Şi ne-au pus să citim sau să spunem o poezie – am ştiut pe dinafară ceva -, m-au invitat la cursul de pregătire la care am participat. Şi acolo am făcut impresie, se pare. La un moment dat, Moni Ghelerter care era profesor – urma să ia anul I în toamnă – l-a chemat chiar pe maestrul Beligan să mă asculte. Eu spuneam o poezie pe care se pare că maestrul Beligan o spunea şi el cândva, Noapte de mai. Numai că atunci când s-a pus problema că voi da exemen, le-am explicat că eu mai am un an de liceu. Şi abia anul următor am dat şi am reuşit, la clasa Beate Fredanov.”
Un dosar „prost”
„Povestea dosarului sorei mele a fost o problemă foarte spinoasă, pentru că ea fusese dată afară politic din facultatea în care eu vroiam să intru. În 1960, când am dat eu, a fost oarecare destindere şi din proprie iniţiativă m-am dus la Rectorat, ţin minte că rector era Costache Antoniu, celebrul actor, dar nu el m-a primit, m-a trimis la decanul facultăţii, George Dem Loghin, regizor de teatru şi profesor la Institut, căruia i-am zis: <Am venit la dumneavoastră să vă spun că eu vreau să dau la facultatea la care sora mea a fost dată afară. Aş vrea să spuneţi dacă are rost sau nu să mă prezint…> Zice: <Veniţi peste o săptămână>. Nu-i mai puţin adevărat că, mergând la cursul de pregătire cu un an în urmă, îmi făcusem un oarecare nume, pentru că profesorii mă apreciau. Şi săptămâna următoare, când am venit şi eram în atecameră, a trecut pe lângă mine cu dosarul – ţin minte ca şi azi – cu un dosar prăfuit pe care era scris: <Caramitru Elena>, era dosarul soră-mii, adus de şeful de cadre care era la ora aceea în Institut. Care a intrat la decan, au vorbit acolo un sfert de oră, m-au chemat şi mi-a spus domnul Loghin, <Situaţia sorei dumitale nu poate afecta cu nimic destinul dumitale, poţi să dai examen şi, dacă ai talent, intri.> Şi am dat şi am intrat.”
„Vii şi-mi spui ce s-a vorbit pe-acolo”
„Asta nu a însemnat însă că din anul I nu s-a încercat prima racolare [la Securitate]. Şeful studenţilor pe facultate era un student în anul IV, unul Cristescu îl chema, sârmos la păr, care la vreo 10 zile după ce am intrat m-a chemat la el, la un birou, acolo, să îmi propună să-mi urmăresc un coleg, colegul era Sergiu Cioiu… M-a întrebat dacă sunt prieten cu el, zic: <Da>. <Te duci la el acasă… Fii atent, când te duci, a doua zi vii şi-mi spui ce s-a vorbit pe-acolo>. Zic: <Dar de ce să fac asta?> <Pentru că vreau eu aşa>. <Păi, şi dacă n-o să fac asta ce se va întâmpla?> <Tu vrei să termini facultatea?> Zic: <Da>. <Păi ce, tu crezi că eu nu ştiu toată povestea cu familia ta şi cu soră-ta şi cu taică-tău şi cu nu ştiu ce?.. Vrei să termini, faci chestia asta>. <Bine, o să mă gândesc>.
Primul lucru, m-am dus la Cioiu, zic: <Uite ce am păţit, ce mi-a zis ăla>. <Aoleu, şi mie mi-a spus acelaşi lucru, cu tine>. Zic: <Fii atent acuma, ştim amândoi, hai să mergem la Cristescu, să-i spunem!> […] Şi ne-am dus la el şi i-am spus: <Uite, am aflat unul despre altul, că ne-ai pus pe amândoi să [ne turnăm]… cum e posibil?> <Stai, bă, că am glumit>, a zis. Şi intenţia mea de scandal n-a mai fost necesară, pentru că omul s-a deconspirat, ca să zic aşa. […]
În anul IV a venit prima propunere să mă înscriu în partidul comunist, lucru pe care l-am refuzat imediat. A doua propunere a venit de la Caragiu, la Teatrul Bulandra, care era secretarul Organizaţiei de bază [PCR], pe care am putut să… era, să zic, aproape să-l înjur, că eram prieteni… [I-am spus] că nu doresc.”
„România are mulţi duşmani…”
„Cea mai serioasă încercare de racolare a fost însă când am primit un telefon şi mi s-a spus că sunt căutat din partea Studioului de Film al Armatei Române, că ei fac un film şi că au nevoie de vocea mea, să fac un comentariu pe film. […] Adresa era acolo unde era Securitatea oraşului Bucureşti, în spatele Miliţiei.
Şi am intrat într-un birou, a apărut un tip aşa, puţin rubicond, care mi-a spus <Sigur că noi am folosit un tertip să vă aducem aici, nu e vorba de niciun film, dar noi ştim despre dumneavoastră că sunteţi un tânăr foarte înzestrat, vorbiţi şi limbi străine, aveţi talent, v-aţi lansat şi noi avem nevoie de oameni de calitatea dumneavoastră ca să ne apărăm ţara>, a început cu sloganul cunoscut şi <avem mulţi duşmani, România are mulţi duşmani şi trebuie să ne apărăm şi dumneavoastră faceţi parte dintr-o posibilă elită>. <Bun>, zic, <şi ce ar trebui să fac?> <Nimic, noi organizăm anumite lucruri, să zicem mergeţi la câte o ambasadă, la recepţie, noi aranjăm să fiţi invitat şi acolo trebuie să fiţi atent la ce spun unii, ce spun alţii şi să ne spuneţi… Sau dacă e cazul vă spunem noi ce e de făcut, unde e duşmanul> şi aşa mai departe, tot insista cu <duşmanul>.
Şi pe urmă scoate şi o hârtie şi <trebuie să scrieţi că sunteţi de acord cu chestia asta>. <Păi, de ce să scriu că sunt de acord?> <Că aşa e obiceiul>. <Păi, dar nu cred că e cazul>. <Păi, de ce?> <Păi, dumneavoastră spuneţi de duşman…> <Da>. <Păi, ce, eu sunt tâmpit? Eu nu ştiu că, dacă apare vreun duşman, că el e duşman? Vă promit solemn că dacă simt pe duşman, eu vin din proprie iniţiativă… De ce să semnez?! Vin eu, vă spun că duşmanul e acolo>. <Păi, stai, că nu se poate aşa…> <Dar de ce nu se poate? Dumneavoastră faceţi apel la inteligenţa mea, dacă nu mă înşel, da? Păi, nu sunt destul de prost ca să nu înţeleg… Deci, fiţi sigur că duşmanul, aşa cum o să-l văd eu, va fi raportat dumneavoastră imediat ce-l simt!> S-a uitat lung la mine, aşa, zice: <Bine>.
Când mi-am deschis dosarul de la Securitate [după 1990], întreaga mea discuţie este raportată exact, fără niciun fel de modificare, superiorilor lui, anunţând că recrutarea mea nu a aputut să aibă loc. Deci, se putea spune <nu>, să ştiţi şi chiar să ai… Nu odată Victor Rebengiuc sau eu, în pline şedinţe la teatru, spuneam lucrurilor pe nume. Şi venea unul-altul să ne atragă atenţia [să nu mai vorbim aşa], <Ei, şi?> Nu s-a întâmplat nimic… am pierdut [totuşi] anumite lucruri….”
[Interviu de S. Iliescu şi O. Silivestru, 2012]
