Motto:
” „De din vale de Rovine
Grăim, Doamnă, către Tine,
Nu din gură, ci din carte,
Că ne eşti aşa departe.
Te-am ruga, mări, ruga
Să-mi trimiţi prin cineva
Ce-i mai mândru-n valea Ta:
Codrul cu poienele,
Ochii cu sprâncenele;
Că şi eu trimite-voi
Ce-i mai mândru pe la noi:
Oastea mea cu flamurile,
Codrul şi cu ramurile,
Coiful nalt cu penele,
Ochii cu sprâncenele.
Şi să ştii că-s sănătos,
Că, mulţămind lui Cristos,
Te sărut, Doamnă, frumos.”
(Mihai Eminescu – ”Scrisoarea a III-a”)
Context
Mircea cel Bătrân a rămas cunoscut în istoria românească și cea universală prin bătălia de la Rovine, inclusiv literar, deoarece bătălia a fost reconstituită de Mihai Eminescu în Scrisoarea III. În opera lui Eminescu, bătălia este clară, însă pentru istorici este o adevărată provocare și acum, pentru a-i stabili coordonatele reale. Sursele despre bătălie dau impresia că fiecare dintre acestea vorbește despre o altă luptă, în condiții aproape diferite. Coroborarea lor și analizarea în cheia tacticilor miliatre ale vremii, dă totuți un tablou logic, al unei mari bătălii a Evului Mediu românesc. Sunt înaintate două posibile date ale bătăliei: 10 octombrie 1394 și 17 mai 1395. Cele mai recente teorii istorice pledează pentru cea de-a doua dată. Marea confruntare armată între români şi otomani, a fost desfăşurată în contextul expansiunii otomane în Balcani.
În ce privește localizarea bătăliei, istoricii au păreri împărţite, deoarece izvoarele existente indică două locuri posibile: râul Argeş, respectiv, râul Jiu. Unii istorici (Şerban Papacostea, Neagu Djuvara) nu exclud posibilitatea existenţei a două bătălii diferite una pe Argeş, la 10 octombrie 1394, alta pe Jiu, la 17 mai 1395. Pe de altă parte, istoricii Al. V. Diţă şi D. I. Mureşan susţin ca dată a desfăşurării bătăliei ziua de 17 mai 1395, pe baza unor izvoare athonite care se referă la moartea unui vasal al sultanului, Konstantin Dragas .
Aceste Izvoare indică o „rovină” (loc mlăştinos), toponim nelocalizat. Istoricii care plasează evenimentul undeva aproape de râul Argeş se bazează pe menţionarea denumirii „Arkâş”, sau „Arkaş” în surse turceşti şi pe faptul că cel mai apropiat drum de la Dunăre spre capitala ţării trecea peste acest râu. O localizare probabilă ar fi Ţuţuleşti (judeţul Argeş), pe Valea Gligănelului, unde există o pădure numită Rovina, un toponim „puţul lui Baiazid” şi tradiţii populare despre o bătălie cu turcii dată cu câteva zile înainte de sărbătoarea Sf. Parascheva (14 octombrie).
În 1393, oştile otomane conduse de sultanul Bayezid I Ildîrîm (1389 – 1402) cuceresc ţaratul bulgar de Târnovo, ţarul Ivan Šišman (1371 – 1395) şi renumitul patriarh Eftimie fiind capturaţi. Ca urmare, otomanii ajung în vecinătatea directă a Ţării Româneşti, pe toată linia Dunării, între Nicopole şi Silistra, dar şi în Dobrogea. Acolo, unele posesiuni ale domnului Mircea cel Bătrân (1386 – 1418), cum ar fi Silistra, ajunseseră în mâinile turcilor cu prilejul expediţiei îndreptate împotriva lui Šišman. Campania otomană în Ţara Românească, soldată cu înfruntarea de la Rovine, a avut probabil un caracter de pedepsire, atât din cauza sprijinirii de către Mircea a rezistenţei sârbilor, la Kosovopolje (1389), cât şi a alungării garnizoanei otomane din Karinovasî (azi Karnobat, la sud de Munţii Balcani), în primăvara anului 1394.
Atunci, domnul român fusese sprijinit în acţiunea sa de conflictul existent între Bayezid şi unii emiri seldjukizi din Asia Mică. Ca răspuns, Bayezid începe o amplă campanie militară la nordul Dunării, cu efective de peste 40 000 de oameni, cărora li s-au adăugat detaşamentele vasalilor sârbi Ştefan Lazarević (1402 – 1427), Konstantin Dragas (1355 – 1394/95) şi Marko Kraljević (1371 – 1394/95) (aproximativ 8 000 de oameni). Mircea dispunea de o oaste mult inferioară ca număr, estimată la 10 000 de ostaşi.
Desfășurarea bătăliei
Cronicarul Idris Bitlise a descris pregătirile Porții: “după ce sultanul s-a întors la Edirne (Adrianopol), stindardul de plecare a fost ridicat și înălțat până în culmea constelațiilor firmamentului și a fost emis un firman în care se prevedea ca achingiii din Rumelia să fie echipați și pregătiți să se îndrepte din toate părțile și direcțiile spre Iflak și ca, fără întârziere, emirii și soldații din Rumelia și din Anatolia să se îndrepte spre Edirne”. Cele două mari grupe de ostași din Rumelia, partea europeană a Imperiului Otoman, și din Anatolia urmau să se întâlnească “ca talazurile mării” sau “ca două mări însângerate”, iar sultanul s-a îndreptat apoi în fruntea lor spre Dunăre.
Un alt cronicar, Kemalpașazde, susține că, după ce sultanul a dat ordin beilor, aceștia i-au chemat pe achingi, care se pregătiseră să organizeze armata de jefuitori. La această mare armată, evaluată la circa 40.000 de oameni, au fost obligate să se atașeze detașamentele de oșteni vasalii sultanului din Serbia: Ștefan Lazarevici, Constantin Dejanovici (cneazul de la Velbujd) șI Marko Kralevici (cneazul din Prilep), care l-au însoțit pe sultan în expediție, adăugând armatelor otomane încă 8.000 de oameni. Cronicarul turc Ibn Kemal scria: ”Pentru a face uitat caietul (catastiful) țării ghiaurilor răufăcători, au făcut o schelă la Nicopole, la fluviul Dunărea ce semăna cu marea. Ieșiseră la iveală corăbii nenumărate precum stelele. Trecând peste acea apă care acum era precum miazănoaptea, au intrat în țara vrăjmașilor care caută ura. Cohortele, precum valurile mării, risipindu-se pe câmpie și în locuri muntoase, au ajuns la primăvara prilejului și au adunat nenumăratele flori ale jefuirii”.
Prima victorie a oștirii otomane a fost la cetatea Turnu (numită și Nicopolul Mic), cetate ce fusese construită de puțin timp în urmă de Mircea și unde sultanul a lăsat o garnizoană pentru a-și acoperi retragerea. De cealaltă parte, Mircea cel Bătrân s-a pregătit, potrivit resurselor: după ce a adunat sub steagurile sale oastea țării (oastea cea mare), a trimis la adăpost femeile și copiii în munți, iar el și oștenii au început hărțuirea otomanilor intrați în țară. Pregătirile lui Mircea au fost relatate și de cronicarul turc Ibn Kemal: “Domnul nu s-a înspăimântat, ci dimpotrivă, din pricina orgoliului său, leul viteaz (adică Baiazid) nu i se părea nici cât furnica”. Domnul, “făcând eforturi să se bată și să se lupte cu acest dragon, se îngrijise să scoată la iveală oastea țării sale. A dat poruncă, zicând să se adune oricâți luptători și călăreți există în țara Valahiei. Adunându-și călăreții și pederastrașii într-un loc, dându-le armele și cele necesare, îi umpluse cu arme pe acei rebeli. (…) Ferindu-se să dea lupta îndată ce turcii trecuseră Dunărea, domnul a creat condițiile unei treptate slăbiri a forței agresorului pe teritoriul țării. I-a lăsat să înainteze prin vestitele păduri de stejari, al căror desiș uimea pe trecătorii vremii și făcea pe cronicarii militari să recunoască după acest război că țara nu este accesibilă dușmanilor și nici ușor de supus”, scrie istoricul Barbu T. Câmpina.
Tot el, adaugă: “Hărțuit și chinuit de întregul șir de încercări prin care trecuse, epuizat de oboseală și de foame, numărându-și cu îngrijorare morții căzuți în lupte mărunte și inutile, dar, mai presus de orice, ros de o adâncă descurajare, corpul expediționar otoman era doar umbra propriei sale măreții când sfârșise prin a atinge malurile Argeșului, nu departe de cetatea de scaun a țării”. Aici, într-un loc pe care izvoarele îl numesc Rovine, s-a desfășurat una din cele mai crâncene și mai glorioase bătălii din istoria Țării Românești. Lupta a durat toată ziua, fără ca vreuna dintre armate să dea înapoi. Valahii s-au retras seara, otomanii rămânând astfel stăpâni pe câmpul de bătălie. Se pare că pierderile otomane au fost foarte mari, tipice unui atac care a vizat fortificații medievale liniare. La îndemnul comandanților, Baiazid a ordonat construirea rapid a unei tabere fortificate. Călăreții au stat toată noaptea de veghe pe cai, pentru a da alarma în cazul unui atac surpriză.
În prima fază, valahii s-au retras, apoi au atacat, iar otomanii au început retragerea înspre Dunăre. Retragerea a căpătat proporțiile unei fugi, otomanii fiind hărțuiți permanent de valahiSursele istorice consemnează că lupta de la Rovine din 17 mai 1395 a fost o încleștare uriașă, în care oștenii s-au înfruntat corp la corp cu lănci lungi de lemn, în timp ce arcașii români aruncau numeroase săgeți în oștenii invadatori. O cronică bulgaro-bizantincă arată: “Lănci nenumărate s-au frânt atunci și mulțimea săgeților a fost nenumărată, încât cerul nu se mai putea vedea de desimea lor” și însuși Baiazid s-a înspăimântat și a fugit.
Şi de crunta-mi vijelie tu te aperi c-un toiag?
Şi, purtat de biruinţă, să mă-mpiedec de-un moşneag?
– De-un moşneag, da, împărate, căci moşneagul ce priveşti
Nu e om de rând, el este domnul Ţării Româneşti.
Eu nu ţi-aş dori vrodată să ajungi să ne cunoşti,
Nici ca Dunărea să-nece spumegând a tale oşti.
După vremuri mulţi veniră, începând cu acel oaspe,
Ce din vechi se pomeneşte, cu Dariu a lui Istaspe;
Mulţi durară, după vremuri, peste Dunăre vrun pod,
De-au trecut cu spaima lumii şi mulţime de norod;
Împăraţi pe care lumea nu putea să-i mai încapă
Au venit şi-n ţara noastră de-au cerut pământ şi apă –
Şi nu voi ca să mă laud, nici că voi să te-nspăimânt,
Cum veniră, se făcură toţi o apă ş-un pământ.
(Mihai Eminescu – ”Scrisoarea a III-a”)
Autor: Alexandru Balaci
Bibliografie
Calendar Rador
Alexandru V. Diţă, 17 mai 1395. O dată importantă în istoria universală, Editura Roza Vânturilor, Bucureşti, 1995
Şerban Papacostea, Ţările Române şi primul asalt al puterii otomane (sfârşitul secolului XIV—1526) în Mihai Bărbulescu, Dennis Deletant, Keith Hitchins, Şerban Papacostea, Pompiliu Teodor, Istoria României, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1998
Neagu Djuvara, Există istorie adevărată?, Humanitas, Bucureşti, 2004
